Wednesday, May 06, 2009

cinco de mayo fue ayer.

mexicul e o chestie tare mişto.

din minunăţia aia de film de "the good, the bad and the ugly", preferatul meu a fost întotdeauna "the ugly".
speedy gonzales este boemul perfect.
motanul roşcovan care-i fură gagica lu' tom în caraibe cântând la.. dracu', un xilofon circular, nu ştiu ce-i de fapt instrumentu' ăla, este, la fel, un diavol împieliţat de genial.
salma hayek este o bunăciune incontrolabilă cu care vreau 22 de copii.
mariachi sunt nişte lăutari mult mai haioşi decât ai noştri.
mezcalul, tequila, burritos, chilis, fajitas, tacos, ay, ay, ay.

bancul ăla cu pescarul mexican şi brokerul american e de referinţă:

un broker american în vacanţă la acapulco, pe o plajă mai ferită, dă de un pescar care stătea într-un hamac, pe plajă, cu o sticlă de tequila lângă el. cum era mai nevorbit în ultima vreme, se-ndreaptă către pescar şi intră-n vorbă. normal, ajung şi la probleme dă viaţă. brokerul, plin de el, începe:
- da, uite, vezi, diferenţa dintre mine şi tine e că eu sunt un om activ, muncesc mult, fac bani, mă zbat, mă implic, am o carieră de succes.. tu doar stai aici şi freci menta în hamac şi bei tequila.
- bine, senor, da' tu.. ai familie? copii?
- nu, n-am timp de lucruri d-astea. eu, om de carieră, chestii, am nevoie de mulţi bani.
- şi de ce ai tu nevoie de mulţi bani?
- ca să-mi permit vacanţe în locuri ca ăsta, în care să stau cu burta la soare şi să nu fac nimic!
- păi, senor, eu deja asta fac de-o viaţă. ia ţine sticla asta şi trage-o duşcă.

(normal, nu mai ştiu bancul cum trebuie. avea poantă, tot tacâmu'.) zenul mexican este mai pervers decât zenul-zen, ăla original, dîn asia. şi e şi mai superficial. şi mai egoist. nici nu ştiu sigur dacă-i zen sau nu.

5 mai e data în care napoleon a reuşit s-o ia peste ochi până şi de la mexicani. adică, vorbim de francezi, care, în general, au luat-o peste ochi cam de pe la toţi, întotdeauna. bine, asta exceptându-l pă napoleon-europeanul-când-i-a-mers-bine-treaba şi pă americile de nord (unde, fie vorba-ntre noi, e cam încurcată povestea cu victoriile).
5 mai e data în care mexicanii au făcut ce-au ştiut mai bine: au speculat tâmpeniile străinilor şi după aia şi-au făcut drapel regional din ele.
în capul meu, nu ştiu foarte multe despre mexic. cred că e o ţară coruptă până-n măduva oaselor ălea care-s cele mai sfinte şi mai înalte-n grad, cred că are nişte peisaje frisonant de mişto, cred că se-nvârte într-o spirală vicioasă descendentă care se opreşte-ntr-o ţară inexistentă. şi cum ar ieşi ei de-aici e altă poveste, şi implică ideile mele despre despoţi luminaţi şi alte tâmpenii, gen.

oricât de mişto e mexicul, n-aş vrea să fiu mexican. ar însemna să pierd foarte multă viaţă, foarte multe gânduri şi aş avea tone de orgoliu puse pe tarabă, la vânzare. şi, cum se ştie, abundenţa unui produs pe piaţă îi scade valoarea, ajunge la un preţ de nimic.
 cu toate astea, îs român. şi în momentul ăsta nu văd vreo diferenţă de fond între spiritul ălora şi spiritul românesc. d-aia mă consider cam apatrid, cam universal, cam "ia mai duceţi-vă dracului cu tot cu patriotismul vostru cretin şi cu tot cu populismul vostru inflamabil". şi n-am chef să dezvolt, că nu despre asta vreau să vorbesc acuma. şi, orişicum, îs prea cârcotaş ca să intru-n generalizări naţionale, de obicei iau individul şi-l descompun în factori primi. şi de-acolo văd ce şi cum.

iedera de pe casă a făcut fructe. şi fereastra din stânga sufrageriei e mai mult de jumătate acoperită de iederă. m-aş muta în hamac, afară. fără tequila, că mi-e lene să mă duc să-mi cumpăr.

acum vreo.. 2 săptămâni (cred) am ajutat o prietenă să care nişte mese şi nişte scaune. toată distracţia a durat 3-4 minute, şi pentru asta a trebuit să fac un pas mai sus cu vreo 30-40 de centimetri altitudine. normal, m-am uitat în jur, să văd unde dracu' pun picioru' cu masa-n mână. şi iar m-a lovit. rrrrău. şi am o gură pân' la urechi acuma, când mă gândesc că, la dracu', acolo am să mă-nţepenesc la un moment dat şi n-am să mă mai dau jos niciodată.

întruchipez o listă interminabilă de caracteristici. amintesc câteva, deşi nu cred că mai e cazul: geniu, egoist, mizantrop, nesimţit(or), brutal, mincinos, superficial. ăsta e meniul obişnuit în restaurantul meu. antonimele sunt pentru separeu, care nu se află pe continentul ăsta şi unde intrarea e liberă, da' trebuie legitimaţie de încredere şi respect eliberată de subsemnatu'. pentru că da, îmi place să mă prostesc când ştiu că am cu cine.

şi aşa ajung la: când vine vorba de oameni, am două reguli mari şi late după care mă ghidez.

1. încrederea şi respectul se câştigă, nu se oferă.
asta e o regulă care mă fereşte de multe situaţii neplăcute. acum.. hă-hă! vreme, creierul juca friptea cu el însuşi, de ajunsesem să îmi fac seppuku de mai multe ori pe zi, doar de plăcere. eh, şi la un moment dat s-a cam săturat să-şi tragă palme şi a-nceput să le-mpartă, boondocksfinţian, cui credea că merită. şi masochismul ăsta are particularităţile lui, în funcţie de om, dracu'. depinde cum te holbezi la el cu lupa, depinde dacă-i soare sau plouă, depinde dacă-i ignifug sau nu.

2. cel mai important lucru când vine vorba de oameni e să te-nconjori doar cu persoane care-ţi plac.
socrate a zis el multe, da' aia cu setea şi cupa mi-a rămas prietenă. cred că-i o nirvană socială să-mi permit să am în jurul meu doar ce-mi place
 şi să pot (şi să şi vreau) a îndepărta ce nu-mi convine. nu-mi place de nimeni? nu-i nimic, vă trimit pă toţi la dracu' şi gata. fără supărare, nu vă simţiţi vinovaţi. puteţi s-o luaţi cât de personal vreţi, deşi mă doare fix în cot. da' de obicei, asta cu luatul personal îţi îngustează orizontul, devii, aşa, ca un căluţ înhămat la propria-i căruţă de nefericiri care poartă ochelari dă concentrare. nu-i frumos, nu face bine. probabil d-asta vă şi trimit la dracu', pentru că nu-mi place să mă înhăitez cu ierbivore idioate prin propria lor voinţă şi alegere. deci, vedeţi, nimic personal.

aşa. ce ziceam? nu mai ştiu. de socrate. ba nu, de restaurant. eh. am zis de restaurant.. de mexicani, de 5 mai. cred că-i cam gata. am bărbierit tot ce era de bărbierit de pe deluşorul de mioare dispreţuibile, iată claia de lână dezlânată.

.. de fiecare dată când îmi tund câte o oaie din creieri, mă uit la ea înainte, cât de protejată pare, şi după. şi îmi dau seama că e un animal atât de plăpând, de fricos şi de fericit în ignoranţa lui, încât nu mă lasă inima să-l omor. şi.. altă lână, alt deal, alte mirări idioate. totuşi, ar fi cazul să mă las de ciobănie.