Monday, June 27, 2011

yesterday's goosebumper.


răzvan, alice and me, riding in the car from kaliakra to tyulenovo, on vangelis' 'albedo'. new land for me, i'd never been in tylenovo before. we turn right at a crossroad and răzvan kindly hands me the 'spiral' album, at my request. it starts playing. we reach tyulenovo, we take a look around, i engage into conversation with natives (velina, if you read this, we'll meet again), we see the cliffs, the grottos, the lizards. (by the way, tyulenovo is this year's bike trip destination for me.)

we leave, as the rainclouds show up (again). taking a random road to the next village that goes along the shore, we see the waves breaking on the rocky shore and we decide to get closer to that side of the story. so we break right, on an unpaved, grassy, rocky and dusty road that heads towards the sea. 'to the unknown man' starts playing, as we approach the shore and the sun is completely covered by dark-gray clouds.

the path goes towards what it seems to be a small obelisk, right on the shore. as we get closer, i see a red star on top of the obelisk and i realize it's a military monument. then, the army drums from the song start playing. the coincidence is stunning. the wind grows really strong. small rain drops suddenly start painting my windshield from left to right, horizontally. we get out of the car, and the rain hits my eyes. with waves breaking just metres from that spot, i can't get a single thing from what's written on the obelisk, the characters are cyrillic. i think they're names and places (because some dates are present, too) but, for me, it's really a monument dedicated to the unknown man.

Thursday, June 23, 2011

ieri în toată ţara, azi şi-n timişoara.

update: am dat un "like", să fiu la curent cu evoluţia boicotului. i'm not very hopeful, but i'm a little curious. http://www.facebook.com/HeavenBoicot

am nişte butoane, ca tot omul. şi chiar dacă mă grăbesc ca dracu' s-ajung undeva (oh, sweet procrastination), tot cred că am timp de scris.

am citit azi la groparu pe blog despre povestea cu duduia intitulată lavinia rausch, fostă miss, or something, care n-a putut să intre într-un club de fiţe din timişoara, intitulat heaven, pe motiv că s-a prezentat la intrare cu un tupeu maxim, aşezată comod într-un scaun cu rotile. şi asta nu o dată, ci de două ori; a doua oară, totul fiind înregistrat de un reporter. de la bodyguard, până la şeful de club (sau ce-o fi scriind pe cartea de muncă a domnului liviu ciubotă) & co., toţi au lămurit-o pe domnişoara lavinia rausch că nu poate intra aşa în club. (asta, pe scurt, pentru cititorii mei care habar n-au de astfel de întâmplări mondene.)

aici m-au uimit mai multe aspecte: în primul rând, nu credeam că în timişoara există un asemenea stabiliment. dar, mă rog, e oraş mare, tre' să se-adune şi bunăciunile vidate-n cutia "ucraineană" şi toţi mahării undeva. că doar nu-i vreţi liberi pe stradă pe încămeşaţii ăia cu pantofi lucioşi, cu vârf, noaptea. lăsaţi-i să se ducă la heaven, da-le-aş foc.

apoi, m-a uimit şi m-a amuzat, deopotrivă reacţia unor oameni (nu-i cunosc şi nu-s chiar puţini, deci fără nume - oricum îs irelevante, în comparaţie cu reacţia), care au considerat, în fraze lungi şi cu argumente polistirenice, că ăia de la club au tot dreptul să facă o asemenea mişcare, că doar îi clubul lor, propriu, personal şi privat.

după care m-a uimit, dar mai puţin, gândul că lavinia rausch a ţinut să se ducă în clubul heaven. dar, de, i-o fi stârnit amintiri şi alte asemenea, acolo-s oamenii pe care-i ştie, în sfârşit, treaba ei, alegerea ei. în plus, tipa ştia şi şi-a asumat faptul că nu există rampă de acces în club, că este înghesuială şi  coridoarele şi alte căi de tranzit înlăuntrul clubului sunt înguste şi aşa mai departe.

eu n-am să dau cu huideo şi nici n-am să bat câmpii cu părerea mea despre muzicile sau cluburile de genul ăsta, că e superfluu; şi, oricum, internetul s-a descurcat de minune: ştiţi deja cum să-l raportaţi pe facebook, ştiţi cum să daţi "join" unui boicot, ştiţi cum să scrieţi apăsat din taste, ştiţi care-i site-ul lui horia brenciu. n-am să fiu nici foarte emotiv, că nu prea le am cu d-astea, mă ştiţi de când cu caii de la letea (a propos, ce mai fac ăia). am să zic o singură chestie: luaţi de citiţi legea, cap-coadă. şi opriţi-vă mai precis asupra articolului 10, litera f, care spune aşa:
Art. 10. - Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:
f) refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de magazine, hoteluri, restaurante, baruri, discoteci sau de orice alţi prestatori de servicii, indiferent dacă sunt în proprietate privată sau publică;
acuma, pe bune şi fără mişto. cine este retardat şi nu pricepe? ce nu se înţelege aici? chiar tre' să vin eu să scriu, muncă de scrib, ca pentru ultimii cretini? e vorba de un caz de discriminare care a ajuns în presă: accesul într-un club i-a fost interzis unei domnişoare din motivul că aceasta era într-un scaun cu rotile (indiferent ce tâmpenii au bălmăjit, pe urmă, reprezentanţii clubului). pe cealaltă parte, avem şi legea, care, cu toată topica aia demnă de un yoda beat, e cam clară. la fel cum este şi situaţia: unui om i-au fost încălcate nişte drepturi garantate de constituţie, şi chestia asta nu poate rămâne aşa. we're talking "see you in court" here, ceea ce, iată, se pare că are să se întâmple.

argumentul "doborâtor" al ălora care spun că reprezentanţii clubului au dreptul să-şi selecteze clientela după bunul lor plac mă atinge în două locuri: pe de-o parte, mă amuză teribil masochismul cu care astfel de oameni îşi fracturează logica de dragul părerii altfel şi, speră ei, a încă unei ture de 15' of fame, ca peştii-piloţi pe lângă un rechin; pe de alta, mă sictireşte să văd că am dreptate şi că marea majoritate a oamenilor sunt chiar bătuţi în cap. păi, bine, bre, vă bateţi joc de al pacino şi de keanu reeves, i bet there's a sad keanu somewhere in the u.s.a. now. şi, dacă tot vă înfigeţi ca fiind avocaţii diavolului şi dacă tot veniţi cu idei din "pledoarii imposibile" (bună carte, ori n-aţi citit-o, ori n-aţi priceput-o), at least do it right.

ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela - o regulă de aur aplicată de orice stabiliment care doreşte să aibă un anumit statut. dar această regulă are câteva particularităţi, menite să o situeze undeva la graniţa dintre "îţi rup picioarele dacă mai vii la mine-acasă" (bad choice of words?) şi "hai că ne-nţelegem noi".

  • în primul rând, nu are statut juridic, nu e în nici un cod de legi, nu e în monitorul oficial, nu e nicăieri în afară de foile alea trase la imprimantă cu font de 30 şi caps lock, băgate-n ţiplă şi bătute-n pioneze de uşile localurilor, eventual cu un "Administraţia" plus ştampilă/semnătură la sfârşit. adică fix pix.
  • în al doilea rând, o astfel de regulă se referă, legal, doar la caracteristicile care NU intră sub incidenţa legii 48/2002: aşadar, oferă o oarecare autonomie cluburilor exclusiviste (printr-un card de membru pe care-l poţi avea îndeplinind nişte condiţii care NU au legătură cu încălcarea legii 48/2002), petrecerilor gen black tie, prin apartenenţa la dress code, sau celor care pur şi simplu nu doresc să-şi pericliteze imaginea şi afacerea şi pot alege să refuze accesul persoanelor aflate în stare de ebrietate, sub influenţa drogurilor sau cu antecedente negative în clubul respectiv (adică NU vorbim de prejudecăţi, ci de chestii probate: e beat, e drogat sau ţi-a spart mobila în club - indiferent din ce rasă, clasă, minoritate face parte). de aia există face-scanning, bouncers şi intrare plătită.
  • în al treilea rând, sper că este foarte clar, până şi pentru cei mai fervenţi susţinători ai sacrosanctităţii proprietăţii private, că asta nu este o problemă legată de proprietatea privată, ci de prestările unor servicii, indiferent dacă sunt publice sau private. domnişoara lavinia rausch nu a încercat să intre prin efracţie cu scaunul cu rotile în casa personală a domnului epure sau în apartamentul domnului ciubotă (habar n-am unde stau, presupun), ci a încercat să beneficieze de nişte servicii garantate atât de lege, cât şi de statutul în care se încadrează clubul heaven la registrul comerţului.
după mine, dacă acţionează clubul heaven în justiţie, domnişoara lavinia rausch are toate şansele stabilirii unui precedent extrem de important pentru alte cazuri similare în ceea ce priveşte discriminarea în românia. asta, pe lângă faptul că poate să primească, drept despăgubiri, o sumă destul de mare de la ei.

cât despre falimentarea clubului heaven, vedeţi-vă de treabă. clienţii lor obişnuiţi au să rămână. şi, din pozele pe care le-am văzut, locul ăla e înţesat în weekend. cu tot internetul din lume, clubul ăla are să prospere; poate şi pentru că e singurul club de genul ăsta din timişoara. singura variantă prin care clubul ar fi închis ar fi prin hotărâre judecătorească, dar nu există nici o pedeapsă de genul ăsta pentru un caz de discriminare. eu le-aş trimite, aşa, discret, fiscul pe cap, să-i ia de la geneză, cartea 1, capitolul 1. chiar îs curios ce iese. acolo să vedeţi cutremuraşe.

cel mai greu e să te gândeşti că povestea asta-i, de fapt, o floare ş-un parfum. pentru că discriminările-s zilnice, însutite şi înmiite, în românia şi nu numai. bă, da' de undeva, tre' să iei ursul de coadă. cu o tipă care o da bine pe sticlă, cu un club de fiţe, asta este, cu ăştia defilăm.

câştigătorii concursului de-acum 5,000 de ani!

mă uitam adineauri prin google analytics, să văd ce dracu' mai caută lumea ca să ajungă la mine pe blog. pe lângă obişnuitul "filme porno cu tătăroaice", avem participarea extraordinară a keywords-urilor: "adela hriscu", "ligia musceleanu" şi "raluca-lelia negru" (ladies), dar şi un remarcabil "vreau sa scriu cu 13 in times new roman".

dar, pe lângă toate astea, mai am aşa: "ce nume sa ii pun masinii mele" şi "cel mai bun playlist pt masina". ceea ce mă conduce, uşurel, de mânuţă, la un lucru tare important: concursul de pe 16 martie, de care am uitat cu desăvârşire, cu toate trambalările astea.

şi mai bine mai târziu decât niciodată.

acum este momentul să lămurim, definitiv, cum stau lucrurile. pentru că v-aţi înscris aproape deloc, nu mi-aţi dat nici prea mare bătaie de cap în alegerea câştigătorilor. ceea ce nu-nseamnă decât un singur lucru: nu vă mai place să beţi, mă. aia e.

so, without further ado,the winners are:
  • pentru numele maşinii: "îi pui folii verzi pe faruri şi'i zici toothless." (anca) & "poate ar suna mai bine rasa, "Night Fury"." (Aries) - ăsta este. nu-i pun folii verzi, dar toothless îi zic, şi, când e vorba de zboruri de noapte, it's going to be a night fury. anca şi Aries au câştigat, fiecare, câte un tur al bucureştilor cu maşina şi în poposirea în 3 locuri care-mi plac foarte mult, în care câştigătorul va bea câte o bere, la alegere, producţie românească.
  • pentru playlisturi: aveam de dat zece premii care sunau aşa: scoaterea celor zece câştigători la biblioteca din cişmigiu şi cultivarea acestora cu câte o bere, la alegere, tot producţie românească. dar aici n-am decât două, ceea ce mă bucură, nu am cititori alcoolici. domnul dangostin şi domnişoara Aries (din nou), câştigători, pentru următoarele două playlisturi:

Helloween - Steel Tormentor
Iron Maiden - Moonchild
Heroes del Silencio - Opio
Led Zeppelin - I Can't Quit You Baby
Haggard - Awaking the Centuries
Black Strobe - I'm a Man
The Subways - Rock & Roll Queen
Breaking Benjamin - Topless
Timpuri Noi - Adeline
Rush - Animate
Warcry - Hijo de la ira
Amaral - Kamikaze
Teddybears Stockholm - Cobrastyle
Moby - Disco Lies
Dj Tomcraft - Happiness Loneliness
N.O.H.A. - Base From Above
Stromae - Te Quiero
Robyn - Konichiwa Bitches (Trentemoller Remix)
Suie Paparude - Tobbaco Road

si, dedicatie speciala!!!

TARAFUL HAIDUCILOR - LOULOUDJI.
1. ACDC - Highway to hell
2. The Doors - Road house blues
3. Shutterfly - Wray's Corvette
4. Cake - Long lines of cars
5. Dire Straits - Heavy fuel
6. Incubus - Drive
7. Moby - Flower
8. The Who - Who are you
9. Audioslave - Getaway car
10. ACDC - Corvette
11. Iggy Pop - I am a passenger
12. RHCP - Can't stop
13. Deftones (ft. Maynard) - Passenger
14. Metallica - I disappear
15. The Cardigans - Erase and rewind
16. Jimi Hendrix - Crosstown Traffic
17. Audioslave - Gasoline
18. RHCP - Road trippin'
19. The Doors - Break on through
20. Steppenwolf - Born to be wild
cu acordarea e în felul următor: domnişoara Aries este aşteptată cu nerăbdare să-şi încheie lucrările academice şi să devină the queen of all science known to mankind and beyond, pentru a se bucura de premiu; domnişoara anca este aşteptată cu nerăbdare să-şi ridice şi ea premiul şi să-mi spună cum naiba o mai cheamă pe facebook; iar domnul dangostin, pe care nu-l cunosc, este aşteptat cu nerăbdare să-l cunosc, întru asimilarea premiului despre care vă vorbeam.

and all that, because, in all fairness, mai am două premii de acordat, tot în lichide şi plimbări, de la celălalt concurs, de acum 15,000 de ani, către beatrix şi alexa. dar asta nu ştirbeşte cu nimic prestigiul şi importanţa câştigării unui asemenea concurs.

fashionable post.

după nişte mii de ani de zile mă aflu iar în bucureşti. mă simt de parcă nici n-aş fi plecat, ca-n inversul poveştii ăleia cu "stai dracu' aici şi fii nemuritor": tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

nu vă povestesc ce-am făcut o lună, că de-aia am twitter şi facebook, să mă urmăriţi şi acolo, psihopaţilor. deocamdată, dorm şi mă trezesc. am ajuns (proaspăt ca o floricică) în sezonul 4, episodul 4 din battlestar galactica. mişto. a propos, cine are nişte şuruburi d-alea scurte de laptop, placa aia din spate a reuşit să le alunge pe toate şi acum fuge constant, noroc că nu ţopăie prea departe ş-o prind. şi ar cam fi cazul, că, mai încolo, mă apuc de "bleach", auzi, portase.


încă o chestie, azi citesc pe blogul lu' groparu următoarea istorie: http://groparu.ro/heaven-studio-timisoara-discriminare-nazista-de-cea-mai-joasa-speta/ - lăsând la o parte că, data viitoare (curând) când ajung în timişoara, am să le fac o mare bucurie celor de la heaven, groparu tocmai mi-a dat un subiect de ediţie de natura urbană, care îşi reia activitatea pe 11 iulie. ce-i drept, nu mai vorbisem de mult cu nişte oameni de genul ăsta (a propos, gropare, uite un update). aşa că, dacă are cineva numărul de telefon al numitului liviu ciubotă, poa' să mă scutească de-un efort şi să mi-l dea.

dar normal că mai am şi treabă-treabă. numa' aseară ce-am avut o şedinţucă, apoi am să repun forumul în funcţiune, apoi am să pun lowden.ro-ul în funcţiune, apoi am să trimit o prezentare a lowdenului, apoi mai am 2 evenimente, apoi încă 3, apoi, apoi, apoi.. băi, ce bine-mi pare că am treabă.

am băut multe variante de palinci, horinci şi ţuici în luna asta. şi-am ajuns în bucureşti, în casa unor prieteni, unde e o sticlă minunată din care numai eu am cam băut, pentru că ei au alte vicii, precum gătitul, râsul zgomotos şi afectat (ştiu, blondo, mi-o iau), munchkin-ul (ăsta nu e viciu, e ţel suprem) şi viaţa goa, în general.

şi mă aflu iar în baia acestor prieteni. acum câteva luni, această baie era plină de lecturi interesante, instructive, incitante: multe reviste level, poate ş-un chip, mă rog, chestii care să te ţină ocupat până una-alta. azi, la revenire baia e înţesată de elle, cosmopolitan, harper's bazaar şi aşa mai departe. ce se întâmplă: în casa asta trăiesc 2 fete ş-un băiat. am fost efectiv tentat să aduc un catalog ikea şi să-l las acolo, să văd ce se întâmplă.

în sfârşit. cu inima îndoită, iau o revistă harper's bazaar pe iunie - august 2011 (sărit discret peste sezon) şi-o deschid. se duce la pagina 140, unde, prima din stânga, într-o copaie portocalie închisă şi groasă, mă uit şi nu-mi vine să cred: o fi ea, n-o fi ea. totuşi, nici măcar în luna iulie nu suntem.

p.s. gropare şi portaso, în sfârşit, aveţi şi voi nişte trafic de la mine, nu numai invers.
p.p.s. gropare, acu' înţeleg eu ce-a fost la prânzul ăla. ai încercat să-ţi speli din păcatele pe care le ai cu indivizii ăştia.

Thursday, June 16, 2011

momente şi schiţe.

colegul meu de cameră în tura asta de ţară este andrei. un tip discret, haios, serios şi cu un acut simţ al corectitudinii. dar, pe lângă toate chestiile astea indiscrete, vreau să fiu de-a dreptul bârfitor şi să vă zic oleacă despre el, în altă postură. (andrei: dacă citeşti aici, să ştii că acum dormi şi, ce mârşăvie, n-am vrut să te trezesc să te-ntreb dacă e în regulă să scriu de tine. dar ai drept de veto asupra menţionării numelui.)

aşa.

în seara asta, andrei s-a apucat cu încredere de un pix şi s-a apucat să scrie pe-o foaie de hârtie. el fiind un tip foarte organizat, mi-am imaginat că îşi face liste cu chestii "de făcut", "de rezolvat", mă rog, cum se-ntâmplă deseori cu oamenii care chiar au treabă în viaţa lor. urcându-mă-n patul alăturat, foaia mi-a trecut prin faţă. am văzut un titlu, după care mi-am întors privirea, simţindu-mă în plus. romantic ca un cyrano împlinit în dragoste, andrei îi scria iubitei lui o scrisoare pe hârtie, de mână, cu pixul. mi-a venit să-i strâng mâna, să-i bat un high-five, să zâmbesc cu cel mai bromantic zâmbet de care-aş fi în stare. am stat la locul meu, omul era concentrat pe hârtie, pe rânduri şi pe pix, în care-şi punea toate venele din braţ. de altfel, la cum îl ştiu, n-am nici o îndoială că, dacă ar avea la îndemână o un toc şi o călimară, le-ar folosi cu succes renascentist. cât despre scrisoare, ei bine, scrisoarea are să ajungă prin poştă la iubita lui, ceea ce este, pur şi simplu, tot ce contează. (iubita lui andrei: ai observat, nici nu zic cum te cheamă. dacă, prin absurd, nimereşti şi citeşti aici înainte să vină poştaşul, prefă-te surprinsă, că altfel mă scalpează iubitu-tău, care doarme acum lângă epistola mai-sus-menţionată.)

şi-ajung la mine.

care eu, oricum îs cam insomniac, dar acum deja strâng sictirit din ochi după un nes triplu. ultima scrisoare pe hârtie pe care-am trimis-o, cui naibii am trimis-o? poate roxanei gherghe, din râmnicu vâlcea, care era frumoasă şi îndrăgostită văratec de rockerul lucian. poate andrei bolea, din bârlad, care era o prietenă de familie adormită într-o noapte, în maşină. poate a fost bileţelul trimis din mână-n mână, scăzând în alb cu fiecare atingere, până la ana-maria bogdan, care a fost dintotdeauna frumoasă şi se mărită. poate a fost o foaie albă, de mers la facultate, făcută zob din prea mult metal în vârful pixului şi din prea multe vene în creier. şi netrimisă niciodată. şi cam aici am rămas.

în desene. îmi e mult mai uşor să desenez tâmpenii abstracte şi să înţeleg ce vreau eu din ele. şi le ţin pentru mine, întotdeauna. şi îmi e mult mai uşor să-mi scriu mie, cu zece degete şi nu cu un pumn, şi să nu-mi trimit niciodată scrisorile. le las, ca pe anunţurile de închirieri imobiliare, înşirate pe-aici, fără produsul în sine, doar să testez piaţa.

încet-încet, mă duc înspre un soi de darts cu pixul spre monitor. ce nimeresc, aia strivesc, scot orice urmă de fluid, sărez, las la uscat şi apoi pun în tolba de supravieţuire proprie, ca ultimă variantă de hrană.

multe nume scrise. never again.

Tuesday, June 14, 2011

lung îi cluju', da' şi lat.

(e, lăsaţi, că n-aţi murit de spaimă, cât n-am scris eu. iacătă, pe scurt, o relatare ca de la bloggerii ăia meseriaşi, pe care-i aveţi toţi în blogroll şi nu-i citiţi niciodată.)

prima zi. sunt cu autobuzul în cluj, în drum spre, unde altundeva, strada piteşti. mă aşez frumos, ca omul, pe cel mai paranoic loc liber pe care l-am găsit. vorbind cu groparu, îmi spune că tre' să cobor undeva pe memorandumului, drept pentru care întreb un megieş clujean peste câte staţii ar veni asta.
- să tot fie, aşa, vreo şasă. mereţ', mereţ', după care, la a şasa, d-aici, cu asta, vă daţ' jos.
mai stau oleacă, număr vreo două staţii, omul care m-a îndrumat coboară. mă gândesc să mai întreb un cetăţean, să fiu sigur.
- apăi, mai sunt vreo şasă staţii, să ştiţ'.
moment în care mai mulţi călători se vâră-n vorbă, de unde aflu că ar fi patru, şasă, doă şi chiar trii staţii, (variantă primită cu dezaprobare unanimă, ca un biet număr impar, rătăcit în devălmăşia numărătorii de ploi din doi în doi). n-am înţeles nimic şi mă hotărăsc să-ntreb mai încolo, că oricum, nu mă grăbeam nicăieri.

la următoarea se urcă un cerşetor. da, şi la cluj. are multe haine pe el, şi cred că tocmai am descoperit încă o tactică de-ale lor: iarna îi vezi numa-ntr-o bluziţă de pijama cu şosete, negri de frig, iar vara vin cu pufoaica pe ei la lucru, să vadă lumea cât suferă. drept e, că nici să le dai bani să se dezbrace parcă nu-ţi vine. textul e arhicunoscut: "'mgniezău.. aveţ.. posibilitatea.. mare.. sfântu'.. ajute.. sănătate.." - turuie ca din prompter, fără intonaţie. şi mă uit la el. liniştit, omul se plimba cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi, cu ochii într-un ziar, pe care-l citea în timp ce recita, cu o uşoară încruntare de la concentrarea depusă pentru atenţia distributivă. m-am simţit de parcă am intrat fără să vreau la el în birou şi l-am deranjat din pauza de masă.

încă o staţie. se urcă o mamă şi un copchil de vreo 4 ani, care copchil începe să escaladeze scaunul de lângă mine. îi dau o mână de ajutor şi-l aşez pe scaun. puştiul, frumos foc, nici nu se-aşează bine că-mi trânteşte un
- mulţumesc!
de răsună autobuzul. la două secunde distanţă, îmi vâră un dos de mână sub nas:
- am ceas!
există copii pe care n-ai cum să nu-i iubeşti din prima. pe încheietură avea un cesuleţ cu verde şi galben şi cu nişte michimauşi, drept pentru care, am făcut cunoştinţă. îl cheamă andrei şi se duce la serbarea de la el de la grădiniţă, unde are să fie un câine "mare, nu mic!", de altfel, cel mai important câine de la serbare. andrei e un puşti care vorbeşte mult şi coerent iar maică-sa e toată un zâmbet.

cobor la un semafor, între staţii, pentru că - evident - am ratat staţia corectă. şoferul mă priveşte cu reproş:
- apăi, dacă cinci persoone v-or zis unghe să coborâţ'..
în sfârşit, ajung la groparu. el spune că nu-i corporatist, dar îl trădează ţigara fumată la colţul firmei. mă ţucă până şi din ochi, apoi mă ia şi mă-ndrumă rapid spre ceva locuri de pierzanie ale clujului: gambrinus, irish pub, fundul someşului. pentru un sibian mutat în cluj, la fel ca şi pentru un clujean născut în sibiu, groparu vorbeşte cu viteza unui craiovean din bacău.

aleg să ajung în gambrinus, care se pregăteşte de concert maya, împlinesc oamenii ăia un an de zgomot şi-şi lansează şi-un videoclip. mă pun, ostăşeşte, pe băut. jagermeister. nimeresc cu numiţii richard, roje şi benny, toţi, români pursânge, cu care terminăm jagerul din gambrinus, că era prea mult şi nu mai aveau oamenii ce face cu el.

seara vine cu un fel de muzică de la electric brother, într-o curte interioară cu pereţi înalţi, unde mă văd cu redcrew şi kidu’, care erau la lucru, deci nu i-am deranjat şi-am plecat repejor. merem la concertul maya, unde fac cunoştinţă cu mişu călian, apoi omul se duce în treaba lui de solist. la cântare, lăsăm fiţele deoparte şi ne punem să bem ca nişte copii de trupă veniţi dintr-un marş prin bărăgan, theodora vrăjea artişti, groparu dădea retweet-uri şi aminda era ca un fel de rogue din x-men, că de te-apropiai cât să pună mâna pe tine, picai din picioare. când era muzica mai în toi, groparu cu theodora şi cu mine ne-aruncăm direct în mijlocul mosh-pit-ului, fază la care urcă aminda pe scenă şi cântă o bucată de cântec cu maya şi cu mişu, de mă aşteptam să văd sutiene zvârlite pe scenă, ca la concertele limp bizkit, dacă fetele din cluj ar purta, vreuna, sutien sau dacă maya ar cânta ca limp bizkit (stilul abordat: un melo-folk-rock).

după care decretăm, aminda, theodora, roje şi cu mine (care habar n-aveam), că trebuie să ajungem în my way, să ne ostoim cum trebuie cheful de hăuleală. groparu a fugit că avea nu ş’ ce treabă cu o gagică, de ne-a-mpuiat capul cu ea, îi tot zicea "nevastă-mea" (mă rog, treaba lor cum se-alintă, am auzit şi mai rău). care, în my way, n-am stat prea mult, că nu ne-a invitat nimeni la hăulit, iar noi suntem civilizaţi şi nu dăm buzna pe scenă, să cântăm ce vrem noi. drept pentru care am ajuns în taufăr (care cred că se scrie taufer), unde roje a băgat pianul şi microfonu-n priză ş-am stat s-ascultăm un piano bar ad-hoc până pe la un trei şi ceva, când “hai acasă”, care-am ajuns în pădurea baciu, aia cu iele şi extratereştri, unde am şi răpit doi, iar pe restul i-am pus pe fugă sau i-am otângit. păi ce, numa’ ei?! după care fix am adormit înlăuntrul patului, de nu m-am mai trezit până-n zori, că mă uitam pe geam şi speram să fie 12 ziua, şi nu vreţi să ştiţi cât de cumplit înjur în gând, să nu trezesc toată casa.

mai departe, să vă zic ce gazdă genială poate să fie aminda, care a plecat o zi ş-o noapte să cânte în deplasare şi mi-a lăsat două rânduri de chei pe mână, de la casă şi de la maşină, de parcă eram cămătarul ei personal şi ne ştiam de când eram mici. aminda stă într-o casă cu grădină, în ceea ce am aflat că se numeşte dâmbu rotund, un loc de poveste, pe deal, că aici străzile au înclinaţie de derdeluş extrem, de-ţi vine să-ţi durezi casă numa' să vezi iarna cum se duc copiii la vale pe sănii. aşadar, după ce am făcut ochi în mod corespunzător, m-am trezit cu maşina prin cluj.

dacă eşti din altă ţară şi ajungi în cluj, cu maşina e mult mai simplu decât cu autobuzul. pentru început, benzinăriile din cluj nu au harta clujului. nici măcar de vânzare. ospitaliere, benzinăresele mi-au oferit hărţi pentru bucureşti, arad, viena, budapesta, serbia, europa, ungaria, românia şi, probabil, aveau şi pentru beiuş, dar nu cluj. foarte de ajutor mi-au fost. în schimb, publicaţia clujeană "piaţa" prezintă (din ce-am înţeles, la fiecare ediţie), o hartă a clujului, pe detalii, denumiri şi intitulări, la mijlocul dânsei. bravo, publicaţia clujeană "piaţa"! bravo!

spre seară, adela îmi spune la telefon că şi-a “scrântit piciorul”. nasol, zic, imaginându-mi că are o gleznă cât toate zilele, pulsatorie, tumefiată şi tristă. şi ajung s-o văd (pe adela): pe tocuri, proaspătă ca o floare de mai, şontâcăia, ce-i drept, din stângul. şi apoi îmi descoperă leziunea: avea un deşt (arătător sau mijlociu) învineţit la ultima falangă şi ieşit puţin din ambientul general. noroc că adela poartă păr lung şi mănâncă cireşe, caracteristici care-i dau un farmec aparte, de glumeaţă şoldie.

mno, şi, după aia, următoarea zi, parcă ştiu c-am mers la picnic, pe malul unui lac, care era mare şi impunător şi avea un han pe partea ailantă, unde cânta un domn la o nuntă şi am auzit şi ghiersuri maghiarice, de unde mi-a tradus aminda că "o balenă care zboară", "ce intră trebuie să şi iasă" şi "când oi creşte mare, ţi-oi f*te un şut în fund". deci, e adevărat ce ziceau ăia de la timesnewroman: limba ungurească e o înşiruire de sunete alese la întâmplare.

la piano bar (aminda & roje, marţi & duminică, taufer, cluj, românia, duceţi-vă, ignoranţilor), au venit şi trei fiinţe prietene cu aminda, adică ioanandrelena, care erau ca cele trei graţii, care eu sunt fan elena, că face poante de-mi fac tricou şi cu ea, nu numa’ cu irina ursu, care e tot la spălat, tricoul, nu irina.

ş-apoi am făcut un mini drink club, care băi, ştefane, îţi mai aduci aminte cum ai ieşit tu de la mine din baie, liniştit, cu capacul de la wc, decretând că "s-a desprins"; ei bine, acuma a fost ok, că am băut pentru stomatologi, "noi începuturi" (aici, aminda a scos cărămida originalităţii şi-a dat cu ea de masă), iar elena sigur a făcut o poantă foarte tare, nu mai ştiu care, dar am încredere în ea.

oricum, am ajuns în minunatul sat popeşti, unde m-am împrietenit cu un cal pe care-l cheamă ariston, ca pe ăla din şatra, nu ca pe ăla din altex, şi era închis la restaurantul sătesc, deci am mers pe deal cu fiecili, am cules grâu, ne-am făcut fotosinteza şi-am făcut poze din care pariez că nu scap netăguit pe facebook.

şi poate vreţi să ştiţi unde fac repetiţii cei din trupa hazard, care e o casă cu etaj şi un ditamai cireşul în curte şi nişte răzoare de ceapă mai încolo, de stai şi te gândeşti cum de nu i-ai văzut încă la tezaur folcloric, să intre imediat după melodia aia cu calul alb şi fata (mulţumim, domnule dumitru fărcaş).

şi n-aveţi voi idee ce mişto e-n cheile turzii. ce-i drept, nici eu n-aveam, dar acum e musai de-ntors şi stat un week-end. trasee de cocoţ pentru toate levelurile, stânci de sărit în apă, apă, stânci de rapel, peisaje de stai în cap, plăji, pietre, cărări, soare, o bunăciune de ospătăriţă frumoasă de pici la restaurantul de la intrarea-n chei, şi dacă mai ai noroc şi de-un câne pe care-o cheamă baha, şi care e un fel de veveriţă-şobolan, neagră, lungă şi lucioasă, dar foarte simţită (cluuuj, no), e şi mai mişto. acolo am fost cu fiecili (amindrelena) şi cu un ficior, robert, pre numele lui, care am înţeles că nu tre’ să spun că e “turmenegervunk”, că îl caută oamenii ăia înnebuniţi.

azi sunt în aceeaşi vacanţă ca şi ieri, şi alaltăieri. groparu, fiind obligat la viaţa lui să meargă la lucru, s-a întors azi-noapte dintr-a doisprezecea poruncă a lui hercule, deci abia azi a reuşit să stea la o masă cu mine şi să vorbească liniştit şi calm vreo jumătate de oră (l-am înregistrat pe ascuns, descompun eu acasă mp3-ul, îl ascult pe-ndelete, vreo 4 ore, la viteză redusă), care am ajuns la concluzia că îşi face aniversarea de-un an cu gagica aia a lui, "nevastă-sa", pe barcă la mine. dacă n-o fi un an, nu-i bai, îs doi. hai, maxim trei, să le mai crească şi pruncul, să fie ca-n waterworld.

fiind soare, am să revin laumomendat cu echinocţii d-ale mele, deocamdată na-vă doar o tură de nieaouwn.

acestea fiind spuse, io mă duc să caut un cargus, fan courier, dhl, ceva. am de trimis nişte elemente etno-goa către anuşca, drept răsplată că îndură atâta bucureştiul, unde e mişto să locuieşti, dar doar cât să te trezeşti să pleci în călătorie.

Saturday, June 11, 2011

ce mai găsesc pe facebook.

Raluca-Lelia Negru: Intrebare pentru medici !!!Dar nu numai...DE CE TRANSPIRA PALMELE CAND AI EMOTII? Se secreta adrenalina si da hipersudoratie palmara?Dar de ce numai palmele??? 
Florentina Severin: la nivelul palmelor ai glande sudoripare ecrine aflate sunt control colinergic si adrenergic, cresterea temperaturii cutanate determina stimulare colinergica si hipersudoratie pe tot corpulinclusiv si palmele iar stressul emotional determina doar sudoratie la nivel palmar:)
că mâine, staţi liniştiţi, scriu despre cluj.

Friday, June 10, 2011

ce citesc vs. ce-aş vrea să citesc.

.. pentru că e o mare distanţă, cam vreo 250 de ani-lumină, din dendrită-n dendrită, între neuronul ocupat cu cititul şi cel ocupat cu tânjitul. când se-ntâmplă să aibă legătură directă, atunci e mişto, se întâmplă ceva.


mda. frivulgrivialul zilnic vs. chestiile mele.

mi-am cam pierdut chestiile mele. m-am mutat din loc în loc, am lăsat cărţi în urmă, iar pe cele - foarte puţine - pe care le-am luat cu mine nici nu le-am mai despachetat, la gândul că s-ar putea să mă mut iar. şi le văd de multe ori cum stau acolo, în spatele frunţii, stive ascunse de diverse tâmpenii pe care le-am mai pus eu deasupra, cu timpul.

basculante, pescadoare, petroliere, avioane de frivulgrivial. de balast nefolositor. măcar prundişul e bun la nişte chestii, dar porcăriile pe care am ajuns să le citesc sunt ab-so-lut inutile. mi s-a acrit de citit bloguri, aceleaşi şi aceleaşi şi aceleaşi lucruri neimportante, neinteresante, incolorodosipide, povestite, filmate şi fotografiate pentru treizeci de pixeli de trend ascendent pe graficul vizitatorilor. când dau - de obicei, buzna - pe un blog nou şi mişto, mă bucur ca un copchil care a găsit o jucărie nedesfăcută din ambalaj pe stradă şi o ia şi-o duce acasă, în secret, să nu-l vadă alţi copii şi să i-o ceară sau, mai rău, să i-o confişte proprietarul de drept.

aşa păţesc şi cu oamenii. dacă-ntâlnesc (raaaaarîîî) un om care-mi place, îmi vine să-l iau deoparte, să-l izolez de toată lumea, că-i rea şi proastă, şi să-l ţin aşa, colecţionat, în insectarul din capul meu, unde să mă joc cu el când vreau eu. sistemul poartă numele de "harem"; ei bine, oamenii ăştia formează haremul meu social.

mi-ar plăcea să citesc, pe bune, versetele satanice. şi să nu le las de izbelişte aşa cum am făcut de fiecare dată. şi am să termin de citit dune, clar. şi cred că mă apuc de nişte cărţi pe care le-am mai citit. pentru că, la cât sunt de refractar la noile valuri de scriitori, prefer să merg pe reţete deja probate de timp şi de mine. să vedeţi voi cum mă-ntorc la mark twain, spăşit, fără nici o altă doleanţă în afară de a mai da o tură prin tom sawyer & huck finn.

şi, în cele din urmă, aş vrea să citesc ce scriu când mă îmbăt. dar să mă-mbăt de-adevăratelea. ăla cred că este singurul moment din viaţa mea în care aş spune cu voce sau cu taste nişte lucruri pe care le spun cu puls în fiecare zi.
din nefericire, nu reuşesc să mă îmbăt. şi nu se poate spune că n-am încercat, 'tu-i gura mă-sii. măcar am învăţat lucruri noi zilele-astea, de la un jupân braşovean pe care-l cheamă nae; spre exemplu, acum ştiu să desfac o sticlă de bere cu o altă sticlă de bere.

Wednesday, June 08, 2011

shakespeare and flower, sitting in a tree.

bun, am înţeles, n-avem de ales.

o savană de ţară, un popor de suricate. the meerkat manor, o telenovelă plasată, oximoronic, în aer liber. ierarhiile şed în clanuri, în influenţe, în vigilenţă şi în forţa brută acumulată. sursa de apă şi mâncarea sunt în primul rând ale celor mai puternici, ăilanţi se descurcă aşa cum pot: vasalitate în alb sau "ie-ţ' căţaua" şi du-te în altă parte, vezi cât noroc dă peste tine. nici la "peer pressure" nu stăm strălucit: nimeni nu e prieten pur şi simplu, ci întotdeauna pentru un câştig din piramida maslowiană. şi mai întristător este faptul că astfel de contracte sociale îi vizează, din ce în ce mai mult, treptele de bază.

la răstimpuri, indivizii mai vigilenţi se ridică-n două picioare şi scrutează temători împrejurimile. ei sunt gardienii, vizionarii, inamicii ignoranţei şi păstrătorii realităţii panoramice. "the big picture". fără ei, am fi de mult oale şi ulcele, băltind în bezna vizuinilor şi uitându-ne tâmp şi bidimensional la bulgării de pământ care ne servesc de casă şi de masă. aceşti indivizi aleşi ne oferă, cu o parcimonie generoasă, o a treia dimensiune a vieţii: cea de conştientizare a copleşelii. a le nesocoti observaţiile înseamnă a suferi de o nesăbuinţă vecină cu moartea, în condiţiile în care şanţurile de pe creier ne sunt trase cu rigla, ca graniţa lu' stalin.

pentru că adevăraţii stăpâni ai locurilor sunt "cu una" mai sus în lanţul trofic: prădătoarele zburătoare, vulturii, fiinţele ale căror secreţii cornoase sunt mai periculoase decât toată populaţia unei vizuine.

la partea de substanţă, de vene şi artere, ne ardem de nu ne vedem şi nu prea avem ce face. nu suntem în stare să ieşim (cu adevărat) în stradă să ne strigăm dracii către jaful şi ruperea generalizată pe care-o faceţi. dar ne lăsaţi să trăim, sadic, ca pe porcii cu trei, două, un picior.

bă, da' o şi merităm.

ieri-dimineaţă am prins o bucată de conversaţie într-o baie, între doi domni, ambii, "colegi" de muncă, agricultori, fermieri. unul - ăla dominantul - intrase să facă un pişu, celălalt - the sidekick - rămăsese, cuminte, afară, să susţină dialogul.

- .. a făcut medicina, şcoala de doctori, la timişoara. şi are fermă de pui, de vaci.. tu ştii câţi bani are ăla?! 'tu-l în gură să-l f*t!
- auzi, da' tu de ce nu te apuci de asta?
- io?? băga-mi-aş p*la-n ea de vacă!
de. cine are noroc, are.

la recitire, îmi dau seama că nu m-au ajuns/cuprins blazarea, sictirul şi neimplicarea în scris, deşi sunt mai mult decât prezente în realitate. la (re)capitulare, e posibil să scriu mai bine şi mai detaşat, dar să simt mult mai acut anumite lucruri de care nu mai doresc să mă apropii. vreodată.

Sunday, June 05, 2011

deci, cluuuuj.

mă.

treaba-i în felul următor, ca să n-avem discuţii: pe data de 10 a lunii curente, adică iunie, adică peste 5 zile, ajung la cluuu*. acolo, am să am treabă în prima zi, dar în următoarele 5, în care am să rămân ticăloşeşte, am să fiu tare liber şi pus pe socializare. adică nişte caracteristici care se intersectează în fix 0.007% din toată viaţa mea.

ceea ce-nseamnă: gropare, păţăşti. ştii c-avem de cântat. amindă, ştii c-avem de cântat cu groparu (sper că nu vă cunoaşteţi, că vreau să vă fac cunoştinţă. sau, dacă vă cunoaşteţi, prefăceţi-vă că nu. că nu vin des). în 5 zile, amindă, cu tine vorbesc, pariez că ai o scenă, pe undeva, pe care să ne urci în şuturi şi să ne spui: "bă, nu mă faceţi de râs, că am vorbit cu oamenii ăştia". pe care eu nu-i cunosc, dar s-ar putea să-i ştie gropy. ş-un karaoke e bun, că e cu accent ardelenesc şi-mi place.

a, şi nu vreau să mă târâiţi la fr'un #clujtweetmeet şi alte minuni. merem, bem fără pretexte, mâncăm la fel, mă umblu pe unde-mi vine şi nu mă zăpăciţi aiurea, că doar nu ţineţi cu un animal mare şi fioros care mă urmăreşte şi care poate să fie chiar şi un rinocer, ceea ce ar fi destul de zăpăcitor.

mai departe. care mai sunteţi, mă, din cluj? adelă hriscu, ce păzeşti, n-auzi că vin? otrăveşte fântânile arteziene, pârjoleşte parcurile şi fugi pe dealul feleacului, că vin vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, care vine, vine, vine, calcă totul în.. picioare (ce rimă autobazică mergea)!

cu "tu, theodoră" am vorbit deja. a rămas că îhî, are spectacol pe 10. mă rog, ciudăţenii de-ale ei. dar sunt şi alţii, şi alţii. care vă ştiţi că ne ştim, ziceţi, sfioşilor, că eu nu stau acum să mă gândesc la cei 50,000 de români care au emigrat din bucureşti în cluj, plângând dezesperat că ne mai vedem la sfârşitul lumii (adică, iată, 10-15 iunie 2011).

acu', strategia e simplă: văzând şi făcând. ca idee, habar n-am care-i progamul meu de zi şi de noapte, am 5 zile de haos. pot să fiu în zece locuri simultan sau să nu fiu de găsit. asta nefiind o problemă: nu-nseamnă că-s mort, ci că, probabil, dorm. că aş avea de recuperat. cu telefoanele: care e de avut numărul meu, îl are. care nu, nu - puteţi să mi-l cereţi în nemernicia voastră, că de-aia există internet pe lumea asta, să facem schimb de numere de telefon, să ne-auzim vocile şi să fie, aşa, o feerie sinergetică a comunicării. care, şi eu, în nemernicia mea, pot să mă întreb ce-i aia.

a, şi, cluju': dacă nu sunteţi în cluj cât îs eu acolo, nu sunteţi ardeleni, mă! sunteţi români d-ăia de la caracal, cum am văzut eu acum câteva zile.

deci, asta am avut de zis, că am de băut în seara asta. ieri am avut o zi ceva mai ciudată.

ş-un cântec.
*j.

Saturday, June 04, 2011

stop. wizard time.

Artsy stuff, especially music stuff. A post written in a certain manner, for the high-school kid that I’ll never stop being.

You know how they say about musicians that are struck by genius: “they are (were) so ahead of their time!” Well, I say this entire thing with “he was way ahead of his time” is screwed up. I mean, what the hell, what time are we talking about? Wagner, Beethoven, Mozart, they have been said to be ahead of their time. Same goes for writers: e.g., Poe, Whitman (not one of my favourites, but a badass motherfucker, nonetheless) – both of them rather frivolously labeled with the ahead-of-time tag, because, you know, they’d probably been glimpsing into the future, trying to skip steps and make their way into the history of awesomeness. And some fucked-up part of history agrees with this: any totalitarian regime at your choice sometimes glanced at some weird dudes that were playing music, carving, painting or whatever they were doing and said: “hey, you’re cutting lines, you’re getting ahead of your time, don’t cheat! Get back and start falling in line, you pricks, or you’ll feel the wrath of the real time deal. Which is us!”

But now we’re pretty much through with totalitarian dudes. We’re a free country in a free world (rrright) and we’re surrounded by all sorts of freedoms. And the freedom of art is one of the most important ones and also one of the largest expressed ones. The problem is that we’re still having tons of trouble accepting the quality over the quantity. Yes, we’re periodically hit by tsunamis of lousy art trends and their proselytes (music, movies, you name it), but I refuse the lack of comparison with the quality stuff, no matter how absurd it may be.

Because, no matter how absurd it may be, every once in a while, I remind myself what crap is. It helps me better understand the entire situation. I expose myself to bad art for a very short period of time: crap music (be it live or recorded), crap art galleries, even crap architecture. I know, what you’re going to say: I live among these things every single day, I am exposed to them no matter what. Not true. In time, I’ve created a halo, a “bubble”, a firewall, call it whatever you want, around myself. And I rarely let stuff in. Most crap, I don’t even feel, it’s dissolved by the firewall. And it works just fine – keeps me a little less insane. So, by “exposing myself” I mean disabling the firewall and let crap in for a very limited period of time. During which I compare: Andra and Nina Simone. Florin Chilian and Iron Maiden. Marius Moga and Mike Oldfield. La Bloc and M*A*S*H. Cărtărescu and Mark Twain. And I laugh. At this step, the exposing is complete and I’m more of a misanthropist and elitist than ever. Which is a good place to be.

(You might have noticed I gave the “bad” examples only from Romania; also, used different styles in my comparisons. Aside from the fact that every comparison is an absurd comparison (by the way, “absurd” is a fancier word for “subjective”); this is because, even when it comes to bad music or bad writing or whatever, Romania sucks way more than the rest of the world. At least, the people abroad are struggling to make the most of their crap, quality-wise. Lady Gaga FTW.

***

I’ve annoyed myself.

So, yes. People who are ahead of their time, the misfits of their cultural era. The ones who didn’t really understand what their time was all about. What a pile of monkey muffins. All these guys, they fucking make the time. They are the cornerstones, they are the landmarks that set the time. The rest of the morons - fuck off, they are (were) way behind of their time.

Besides, there is no time for people like these.
“A wizard is never late, nor is he early, he arrives precisely when he means to.” – Gandalf the Grey

Wednesday, June 01, 2011

slow rewind.

când văd trecând, pe-o stradă în câmp, noaptea, cu copaci de-o parte şi de alta, care se unesc deasupra străzii, lumina tunelescă a maşinii din faţă, de la 50 de metri, mi se face brusc dor de zăpadă şi de scârţâit de ghete.

în rest, licăriri de ochi care se decantează singure-n factori primi. that would be the present tense.