Wednesday, November 09, 2011

'the watery place' - asimov's one-liners (3).

when i first read this, i wanted to resurrect asimov just so i can kill him again.


The Watery Place

We’re never going to have space travel. What’s more, no extraterrestrials will ever land on Earth - at least, not anymore.

I’m not just being a pessimist. As a matter of fact, space travel is possible; extraterrestrials have landed. I know that. Space ships are crisscrossing space among a million worlds, probably, but we’ll never join them. I know that, too. All on account of a ridiculous error.

I’ll explain.

It was actually Bart Cameron’s error and you’ll have to understand about Bart Cameron. He’s the sheriff at Twin Gulch, Idaho, and I’m his deputy. Bart Cameron is an impatient man and he gets most impatient when he has to work up his income tax. You see, besides being sheriff, he also owns and runs the general store, he’s got some shares in a sheep ranch, he does a bit of assay work, he’s got a kind of pension for being a disabled veteran (bad knee) and a few other things like that. Naturally, it makes his tax figures complicated.
It wouldn’t be so bad if he’d let a tax man work on the forms with him, but he insists on doing it himself and it makes him a bitter man. By April 14, he isn’t approachable. So it’s too bad the flying saucer landed on April 14, 1956.

I saw it land. My chair was backed up against the wall in the sheriff ’s office, and I was looking at the stars through the windows and feeling too lazy to go back to my magazine and wondering if I ought to knock off and hit the sack or keep on listening to Cameron curse real steady as he went over his columns of figures for the hundred twenty-seventh time.

It looked like a shooting star at first, but then the track of light broadened into two things that looked like rocket exhausts and the thing came down sweet, steady and without a sound. An old, dead leaf would have rustled more coming down and landed thumpier. Two men got out.

I couldn’t say anything or do anything. I couldn’t choke or point; I couldn’t even bug my eyes. I just sat there. Cameron? He never looked up.

There was a knock on the door which wasn’t locked. It opened and the two men from the flying saucer stepped in. I would have thought they were city fellows if I hadn’t seen the flying saucer land in the scrub. They work charcoal-gray suits, with white shirts and maroon four-in-hands. They had on black shoes and black homburgs. They had dark complexions, black wavy hair and brown eyes. They had very serious looks on their faces and were about five foot ten apiece. They looked very much alike.

God, I was scared.

But Cameron just looked up when the door opened and frowned. Ordinarily, I guess he’d have laughed the collar button off his shirt at seeing clothes like that in Twin Gulch, but he was so taken up by his income tax that he never cracked a smile. He said, “What can I do for you, folks?” and he tapped his hand on the forms so it was obvious he hadn’t much time.

One of the two stepped forward. He said, “We have had your people under observation a long time.” He pronounced each word carefully and all by itself. Cameron said, “My people? All I got’s a wife. What’s she been doing?”

The fellow in the suit said, “We have chosen this locality for our first contact because it is isolated and peaceful. We know that you are the leader here.” “I’m the sheriff, if that’s what you mean, so spit it out. What’s your trouble?”

“We have been careful to adopt your mode of dress and even to assume your appearance.”

“That’s my mode of dress?” He must have noticed it for the first time.

“The mode of dress of your dominant social class, that is. We have also learned your language.”

You could see the light break in Cameron. He said, “You guys foreigners?” Cameron didn’t go much for foreigners, never having met many outside the army, but generally he tried to be fair.

The man from the saucer said, “Foreigners? Indeed we are. We come from the watery place your people call Venus.”

(I was just collecting up strength to blink my eyes, but that sent me right back to nothing. I had seen the flying saucer. I had seen it land. I had to believe this! These men - or these somethings - came from Venus.)
But Cameron never blinked an eye. He said, “All right. This is the U.S.A. We all got equal rights regardless of race, creed, color, or nationality. I’m at your service. What can I do for you?”

“We would like to have you make immediate arrangements for the important men of your U.S.A., as you call it, to be brought here for discussions leading to your people joining our great organization.”

Slowly, Cameron got red. “Our people join your organization. We’re already part of the UN and God knows what else. And I suppose I’m to get the President here, eh? Right now? In Twin Gulch? Send a hurry-up message?” He looked at me, as though he wanted to see a smile on my face, but I couldn’t as much as fall down if someone had pushed the chair out from under me.

The saucer man said, “Speed is desirable.”

“You want Congress, too? The Supreme Court?”

“If they will help, sheriff.”

And Cameron really went to pieces. He banged his income tax form and yelled, “Well, you’re not helping me, and I have no time for wise-guy jerks who come around, especially foreigners. If you don’t get the hell out of here pronto, I’ll lock you up for disturbing the peace and I’ll never let you out.”

“You wish us to leave?” said the man from Venus.

“Right now! Get the hell out of here and back to wherever you’re from and don’t ever come back. I don’t want to see you and no one else around here does.” The two men looked at each other, making little twitches with their faces.

Then the one who had done all the talking said, “I can see in your mind that you really wish, with great intensity, to be left alone. It is not our way to force ourselves or our organization on people who do not wish us or it. We will respect your privacy and leave. We will not return. We will girdle your world in warning and none will enter and your people will never have to leave.”

Cameron said, “Mister, I’m tired of this crap, so I’ll count to three --”

They turned and left, and I just knew that everything they said was so. I was listening to them, you see, which Cameron wasn’t, because he was busy thinking of his income tax, and it was as though I could hear their minds, know what I mean? I knew that there would be a kind of fence around earth, corralling us in, keeping us from leaving, keeping others from coming in. I knew it.

And when they left, I got my voice back - too late. I screamed, “Cameron, for God’s sake, they’re from space. Why’d you send them away?”

“From space!” He stared at me.

I yelled, “Look!” I don’t know how I did it, he being twenty-five pounds heavier than I, but I yanked him to the window by his shirt collar, busting every shirt button off him. He was too surprised to resist and when he recovered his wits enough to make like he was going to knock me down, he caught sight of what was going on outside the window and the breath went out of him.

They were getting into the flying saucer, those two men, and the saucer sat there, large, round, shiny and kind of powerful, you know. Then it took off. It went up easy as a feather and a red-orange glow showed upon one side and got brighter as the ship got smaller till it was a shooting star again, slowly fading out.
And I said, “Sheriff, why’d you send them away? They had to see the President. Now they’ll never come back.”

Cameron said, “I thought they were foreigners. They said they had to learn our language. And they talked funny.”

“Oh, fine. Foreigners.”

“They said they were foreigners and they looked Italian. I thought they were Italian.”

“How could they be Italian? They said they were from the planet Venus. I heard them. They said so.”

“The planet Venus.” His eyes got real round.

“They said it. They called it the watery place or something. You know Venus has a lot of water on it.”

But you see, it was just an error, a stupid error, the kind anyone could make. Only now Earth is never going to have space travel and we’ll never as much as land on the moon or have another Venusian visit us. That dope, Cameron, and his income tax! Because he whispered, “Venus! When they talked about the watery place, I thought they meant Venice!”

Tuesday, November 08, 2011

"cum s-a întâmplat" - asimov's one-liners (2).

tura a doua, one of my favourites. asimov's bright-nerdy humour, on the rocks.


Cum s-a întâmplat

Fratele meu începuse să-mi dicteze în stilul său oratoric inconfundabil, stilul cu care vrăjise toate triburile, făcându-le să-l asculte încremenite:

- La început, cu exact 15,2 miliarde de ani în urmă, s-a produs o explozie uriaşă în Univers...

Dar eu mă oprisem din scris.

- Cincisprezece miliarde de ani? am întrebat pe un ton sceptic.

- Exact. Sunt în plină inspiraţie divină, să ştii.

- Nu-ţi pun la îndoială inspiraţia! (Şi bine făceam. Fratele meu e cu trei ani mai mic decât mine, dar nu îndrăznesc să-l contrazic. De fapt, dacă cineva ar îndrăzni să se îndoiască de inspiraţia lui, ar da pur şi simplu de bucluc.) Mă gândesc numai cum o să reuşeşti să spui povestea Creaţiei pe o perioadă de cincisprezece miliarde de ani...

- Aşa trebuie, atât a durat. Am totul aici, mi-a răspuns el, atingându-şi fruntea cu degetul. Nu uita că totul provine de la cea mai înaltă autoritate.

Eu, însă, îmi lăsasem deja stylusul deoparte.

- Ştii cât costă papirusul? l-am întrebat.

- Ce?

O fi fost el inspirat, ce-i drept, dar, după cum puteam să-mi dau seama, inspiraţia nu-i era de nici un folos în probleme meschine precum preţul papirusului. Am zâmbit în sinea mea şi am început să-i explic:

- Să zicem că descrii un milion de ani pe un sul de papirus. Asta presupune că vei avea nevoie de cincisprezece mii de suluri. Va trebui să vorbeşti până vei umple cincisprezece mii de suluri, şi ştii că eşti bâlbâit. Eu, în schimb, va trebui să le scriu, şi iar o să mi se pună cârcel. Şi chiar dacă ne-am putea permite să cumpărăm atâta papirus, chiar dacă tu nu te-ai bâlbâi, iar mie nu mi s-ar pune cârcel, cine ar fi în stare să copieze toată lucrarea? Ştii doar că avem nevoie de cel puţin o sută de copii, înainte de publicare. Altfel de unde vrei să încasăm drepturi de autor?

Fratele meu s-a gândit o vreme la cele auzite, apoi m-a întrebat cu naivitate:

- Crezi că ar trebui să mai reduc puţin?

- Puţin mai mult!

- Ce zici de o sută de ani?

- Ce zici de şase zile?

- Cum să înghesuim Creaţia în şase zile? a exclamat el îngrozit.

- Ăsta-i tot papirusul pe care-l avem. Ce părere ai?

- Of, bine, treacă de la mine! a murmurat el şi a început să dicteze din nou: "La început"... Doar şase zile, Aaron?

- Doar şase zile, Moise! i-am răspuns cu fermitate.

Monday, November 07, 2011

"surâsul păgubaş" - asimov's one-liners (1).

da, nu prea am chef de scris. când mă uit la rezultatele electorale în urma ultimului articol, mă simt de parcă am temă pentru acasă. prefer un despotism luminat unei democraţii beznicioase. ca idee, când are să-mi vină cheful, am să scriu "starea de bine.", doar pentru că habar n-aveţi ce v-aşteaptă.

deocamdată, vă dau să citiţi nişte chestii de-ale lui asimov. eu le zic one-liners, un cuvânt care, dacă aţi pus vreodată mâna să citiţi ceva de asimov, aveţi să recunoaşteţi că e definitoriu.


Surâsul păgubaş

"Ce mai face drăcuşorul tău?" m-am adresat zilele trecute amicului George, pe când stăteam la un pahar de bere (eu beam una nealcoolizată).

George pretinde că un demon de doi centimetri ii stă permanent la dispoziţie. Niciodată nu reuşesc să-l fac să admită că minte. De fapt, nimeni nu izbuteşte s-o facă.

M-a fulgerat cu privirea, apoi a răspuns:

- Ah, da, tu ştii despre ce-i vorba! Sper că n-ai mai zis nimănui!

- N-am suflat o vorbă. Îmi ajunge că te consider nebun. Nu-i necesar ca alţii să creadă acelaşi lucru despre mine. (În plus, din câte ştiam, povestise cel puţin altor şase persoane despre drăcuşor, aşadar discreţia mea era inutilă.)

- N-aş accepta dezgustătoarea ta incapacitate de a crede orice nu înţelegi - şi sunt atâtea pe care nu le pricepi! - nici dacă aş primi o jumătate de kilogram de plutoniu. Iar dacă demonul meu ar şti vreodată că i-ai spus drăcuşor, ceea ce ar rămâne din tine n-ar valora nici cât un atom de plutoniu.

- I-ai aflat numele adevărat? am continuat, netulburat de această ameninţare mârşavă.

- Nu. Buzele pământenilor nu-l pot pronunţa. Mi-a dat de înţeles că traducerea lui sună cam aşa: "Eu sunt Regele Regilor: priviţi-mi izbânzile, voi, semeţilor, şi cădeţi pradă deznădejdii". Este o minciună, desigur, a urmat George, privind posac în străfundurile paharului cu bere. În lumea lui, este un personaj de rând. Acesta e şi motivul pentru care manifestă atâta cooperare aici. În lumea noastră, cu tehnologia noastră primitivă, se poate desfăşura din plin.

- A mai apărut în ultima vreme?

- De fapt, da, a încuviinţat George, slobozind un oftat enorm şi ridicând spre mine ochii lui albaştri, posomorâţi.

Mustaţa stufoasă şi albă a coborât încetişor, după taifunul colosalei sale expiraţii.

Totul a început cu Rosie O'Donnell (a spus George), prietena unei nepoate, o apariţie extrem de drăgălaşă.

Fata avea ochi albaştri, aproape la fel de scânteietori ca ai mei; păr roşcat, lung şi strălucitor; năsuc încântător, presărat cu pistrui în maniera aprobată de toţi autorii de romane de dragoste; gât graţios; siluetă zveltă, deloc opulentă într-un chip neplăcut, dar cu totul atrăgătoare în extazul ce-l promitea.

Bineînţeles, toate acestea constituiau pentru mine un interes pur intelectual, întrucât am atins de ani buni vârsta înţelepciunii, iar actualmente mă angajez în manifestările fizice ale afecţiunii doar atunci când femeile insistă în direcţia respectivă, ceea ce, slavă cerului, nu depăşeşte în frecvenţă câte un weekend ocazional.

În plus, Rosie se măritase recent cu un irlandez voinic, care (întrucât, dintr-un motiv sau altul, o adora în modul cel mai sâcâitor) nu încerca să ascundă faptul că era o persoană dotată cu muşchi impresionanţi şi, posibil, cu un temperament irascibil. Deşi nu aveam nici cea mai măruntă îndoială că i-aş fi putut face faţă în tinereţe, amănuntul trist era că tinereţea mea rămăsese în urmă.

Aşadar, acceptam cu o oarecare şovăială tendinţa lui Rosie de a mă confunda cu un prieten apropiat de acelaşi sex şi etate, transformându-mă în confidentul ei.

Desigur, trebuie să înţelegi că nu dau vina pe ea. Demnitatea mea naturală, precum şi faptul că ţinuta mea reaminteşte, în mod inevitabil, oamenilor de unii dintre cei mai nobili împăraţi romani, le atrag în mod automat pe femeile tinere şi frumoase. Cu toate acestea, n-am permis niciodată ca lucrurile să ajungă prea departe. Întotdeauna m-am asigurat că între mine şi Rosie exista o distanţă decentă, întrucât nu doream ca anumite istorii deformate să ajungă la urechile acelui Kevin O'Donnell, în mod evident bine făcut şi posibil arţăgos.

- Ah, George, a spus Rosie într-o bună zi, lovindu-şi cu veselie palmele micuţe, habar n-ai cât de drăguţ este Kevin al meu şi cât de mult mă binedispune. Ştii ce face?

- Nu sunt sigur, am răspuns precaut, aşteptându-mă în mod firesc la o serie de destăinuiri intime, dacă ar trebui să-mi...

Nici măcar nu mi-a băgat în seamă intervenţia.

- Are un fel de a-şi strâmba năsucul, de a face ochişorii să-i strălucească şi de a zâmbi voios, încât tot ceea ce-l înconjoară se umple de fericire. Parcă întreaga lume ar fi poleită de razele soarelui. Ah, dacă aş putea să am o fotografie a lui într-un asemenea moment! Am încercat să-l pozez, totuşi niciodată n-am izbutit să prind exact momentul cuvenit.

- Dar de ce nu te mulţumeşti cu originalul, draga mea? am întrebat-o.

- Păi... A şovăit, apoi a continuat cu o fermecătoare îmbujorare: Ştii, nu-i întotdeauna aşa. Are o slujbă foarte tracasantă la aeroport, şi uneori vine acasă de-a dreptul epuizat, iar atunci este niţel cam nervos, ba mă şi ceartă. Dacă aş avea o fotografie a lui aşa cum este în realitate, aş fi atât de fericită! Atât de fericită... Ochii azurii i s-au înceţoşat de lacrimile stăpânite.

Trebuie să recunosc că am simţit fiorul vag al impulsului de a-i povesti despre Azazel (aşa îi spun eu, fiindcă n-o să folosesc perifraza care ar reprezenta traducerea numelui său) şi a-i sugera ce anume ar putea face pentru ea.

Cu toate acestea, sunt o persoană inexprimabil de discretă şi zău dacă am habar cum ai reuşit tu să afli despre demonul meu!

În plus, îmi venea mai uşor să mă împotrivesc impulsului deoarece, fiind un individ realist şi trecut prin multe, nu cedez în faţa unor sentimentalisme prosteşti. Recunosc că în inima mea aspră există un punct ceva mai vulnerabil pentru tinerele de o frumuseţe deosebită, fireşte, într-o manieră demnă şi oarecum paternă... de obicei. În clipa aceea, m-am gândit că, la urma urmelor, o puteam ajuta fără ca de fapt să-i pomenesc despre Azazel. Desigur, nu pentru că nu m-ar fi crezut, întrucât vorbele mele sunt convingătoare pentru toţi, exceptându-i pe psihopaţii de soiul tău...

I-am expus problema lui Azazel, care n-a fost câtuşi de puţin încântat.

- Întotdeauna îmi soliciţi probleme abstracte! s-a plâns el.

- Câtuşi de puţin, am replicat. Vreau doar o simplă fotografie. Nu trebuie decât s-o materializezi.

- Chiar numai atât am de făcut? Dacă-i aşa simplu, fă-o tu! Bănuiesc că-ţi este familiară natura echivalării masă-energie.

- O singură fotografie, mă-nţelegi...

- Da... şi cu o anumită expresie pe care nici măcar n-o poţi defini, sau descrie.

- Normal, doar nu l-am văzut niciodată privindu-mă aşa cum o priveşte pe soţia lui. Am, însă, o încredere infinită în capacităţile tale.

Mă aşteptasem ca porţia de laude greţoase să-l facă să cedeze. Mi-a replicat morocănos:

- Va trebui să-l fotografiezi.

- N-aş putea obţine expresia...

- Nici nu trebuie să obţii vreo expresie. Eu mă voi ocupa de asta, însă ar fi mult mai uşor dacă aş avea un obiect material asupra căruia să focalizez abstracţia. Altfel spus, o fotografie, ba chiar una dintre cele mai proaste, cum de altfel mă aştept din partea ta. Nu voi face, însă, decât o singură încercare. Nu pot realiza mai multe fotografii, şi nici nu-mi voi forţa muşchiul subjunctival pentru tine ori pentru altă fiinţă lipsită de minte din lumea ta.

Adevărat, demonul meu adesea manifestă capricii. Bănuiesc că o face pur şi simplu pentru a-şi sublinia importanţa şi a te face să înţelegi că nu trebuie să-l consideri la dispoziţia ta.

M-am întâlnit cu familia O'Donnell în următoarea duminică, pe când se întorceau de la biserică. (De fapt, i-am pândit, şi le-am ieşit în cale.) Au acceptat să mă lase să-i fotografiez în hainele de sărbătoare. Rosie a fost încântată, deşi el a părut niţel ţâfnos. După aceea, ferindu-mă cât am putut, am tras un prim-plan al lui Kevin. N-am avut posibilitatea de a-l face să surâdă, să facă gropiţe în obraji, să strâmbe năsucul, ori alte expresii pe care Rosie le găsea atât de atractive, insă nu mi s-a părut important. N-am fost nici măcar sigur de reglajele aparatului. La urma urmelor, nu sunt unul dintre fotografii celebri.

După aceea, am vizitat un amic, expert în arta fotografică. El a developat ambele poze şi a mărit prim-planul la un format douăzeci pe treizeci de centimetri.

A făcut-o destul de morocănos, mormăind ceva despre cât de ocupat era, deşi nu l-am băgat deloc în seamă. De fapt, ce valoare puteau avea activităţile lui stupide în comparaţie cu problemele importante care mă preocupau pe mine?

Dintotdeauna m-a surprins numărul mare de oameni care nu pricep asta.

Totuşi, după ce a terminat mărirea, şi-a modificat complet atitudinea. A privit atent fotografia, apoi a comentat pe un ton ce-l pot descrie doar ca fiind complet ofensiv:

- Să nu-mi spui că tu ai fost în stare să faci o asemenea fotografie.

- De ce nu? am replicat, întinzând mâna, dar el n-a schiţat nici o mişcare ca să-mi dea poza.

- O să mai doreşti nişte exemplare...

- Nu, am răspuns privind peste umărul său.

Era o fotografie remarcabil de clară, cu culori vii. Kevin O'Donnell zâmbea, cu toate că nu-mi aminteam să fi avut o asemenea atitudine atunci când apăsasem pe declanşator. Părea arătos şi vesel, insă pe mine nu mă impresionau teribil lucrurile astea. Poate că o femeie putea sesiza mai multe, ori un bărbat precum amicul fotograf care, întâmplător, nu deţinea deosebita mea virilitate.

- Măcar o singură copie, mi-a spus el, pentru mine.

- Nici vorbă! m-am opus cu fermitate şi am luat fotografia, prinzându-l de încheietura mâinii pentru a mă asigura că nu avea s-o tragă îndărăt. Şi negativul, te rog! O poţi păstra pe cealaltă, cea făcută de la distanţă.

- N-o vreau pe aia! a scâncit el, arătându-se destul de afectat atunci când am plecat.

Am înrămat fotografia, am pus-o pe poliţa şemineului şi m-am retras câţiva paşi, ca s-o examinez mai bine. Avea, într-adevăr, o strălucire remarcabilă. Azazel făcuse o treabă bună.

M-am întrebat care urma să fie reacţia lui Rosie. I-am telefonat şi am întrebat-o dacă-i puteam face o vizită. Tocmai se pregătea să dea o raită prin magazine, insă dacă reuşeam să ajung în mai puţin de o oră...

Am reuşit să ajung. I-am întins pacheţelul ce conţinea fotografia fără să scot un cuvânt.

- Dumnezeule! a chicotit ea în timp ce tăia panglica şi desfăcea hârtia. Ce-i asta? O aniversare, sau...

Scosese insă deja tabloul şi vorbele i se opriseră în gât. Ochii i s-au lărgit şi răsuflarea i-a devenit rapidă şi întretăiată. În cele din urmă, a şoptit:

- Doamne!

A ridicat ochii spre mine.

- Asta-i poza pe care ai făcut-o duminica trecută?

Am încuviinţat din cap.

- L-ai prins perfect! Este adorabil. Exact expresia aceea... Te rog, poţi să mi-o laşi mie?

- Ţie ţi-am adus-o, am rostit cu simplitate.

M-a cuprins cu braţele în jurul gâtului şi m-a sărutat apăsat pe buze. Neplăcut, desigur, pentru o persoană ca mine, care detestă sentimentalismele... Am fost nevoit să-mi şterg mustaţa după aceea, dar am putut înţelege incapacitatea ei de a rezista gestului meu.

N-am mai văzut-o pe Rosie toată săptămâna următoare.

Într-o după-amiază, am întâlnit-o în faţa măcelăriei şi ar fi fost o impoliteţe să nu mă ofer să-i duc plasa de cumpărături până acasă. Evident, m-am întrebat dacă aceasta ar fi atras după sine un alt sărut şi am decis că aş fi fost bădăran s-o refuz dacă ea ar fi insistat. Cu toate acestea, mi s-a părut oarecum abătută.

- Ce se aude cu fotografia? m-am interesat, întrebându-mă dacă nu cumva ridicase vreo problemă.

S-a înveselit imediat.

- Este minunată! Am pus-o pe măsuţa pick-up-ului, sub un asemenea unghi încât s-o pot vedea de pe scaunul meu de la masa din salon. Ochii lui mă privesc puţin pieziş, ştrengari, iar năsucul îi este încreţit exact cât trebuie. Zău, ai jura că-i viu! Unele dintre prietenele mele nici nu-şi pot lua ochii de la ea, când vin în vizită. Mă gândesc că ar trebui s-o ascund, să nu mi-o fure.

- Să nu-l fure pe el, am glumit.

Brusc, s-a posomorât din nou. Clătinând din cap, a spus:

- Nu cred...

Am căutat să atac subiectul din altă direcţie.

- Kevin ce zice despre fotografie?

- N-a spus nici un cuvânt. Absolut nici unul. Ştii, el nu-i un tip vizual. Nici nu ştiu dacă măcar o zăreşte.

- De ce nu l-ai întrebat ce părere are?

Rosie a rămas tăcută, în vreme ce eu m-am târât alături de ea cale de jumătate de cvartal, cărând plasa cea grea şi întrebându-mă dacă urma să-mi solicite un sărut suplimentar.

- De fapt, a vorbit ea pe neaşteptate, are o grămadă de treabă la serviciu şi n-ar fi tocmai momentul potrivit să-l întreb. Ajunge târziu acasă şi abia dacă îmi adresează vreun cuvânt. Ştii şi tu cum sunt bărbaţii...

S-a străduit să imprime râsului său o undă de amuzament, dar nu a izbutit.

Ajunşi în faţa blocului ei, i-am întins plasa. Rosie a rostit melancolică:

- Oricum, îţi mulţumesc încă o dată pentru fotografie...

Apoi a intrat. Nu mi-a solicitat un sărut, iar eu eram atât de afundat în gânduri încât n-am sesizat amănuntul decât când mă aflam deja la jumătatea drumului spre casă. Mi s-a părut absurd să mă întorc doar pentru ca să n-o dezamăgesc.

Au trecut alte zece zile, apoi Rosie mi-a telefonat într-o dimineaţă. Puteam trece pe la ea, ca să prânzim împreună? Am bătut în retragere, explicându-i că n-ar fi deloc discret. Ce aveau să creadă vecinii?

- Ah, dar asta-i o prostie! a replicat ea. Eşti atât de bă..., adică vreau să zic că eşti un prieten atât de vechi, încât ei n-ar putea... În plus, doresc să-ţi cer sfatul.

Mi s-a părut că-şi înăbuşise un suspin când adăugase asta.

Ei bine, gentlemanul trebuie să rămână gentleman, astfel că la ora prânzului mă aflam în micuţul şi însoritul ei apartament. Pregătise sandvişuri cu şuncă şi brânză, alături de plăcinta cu mere, iar lângă pick-up se zărea fotografia, exact aşa cum spusese.

Mi-a strâns mâna şi n-a încercat să mă sărute, ceea ce ar fi trebuit să constituie o uşurare pentru mine, dacă n-aş fi fost prea tulburat de înfăţişarea ei ca să mai pot simţi vreo uşurare. Arăta de-a dreptul prăpădită. Am mâncat jumătate dintr-un sandviş, aşteptând-o să vorbească, dar cum n-a făcut-o, am fost silit s-o întreb în mod direct care era motivul atmosferei apăsătoare.

- Este vorba despre Kevin? am întrebat-o. (Eram convins de acest lucru.)

Ea a încuviinţat şi a izbucnit în lacrimi. Am bătut-o uşor pe dosul palmei, întrebându-mă dacă atât putea fi suficient. Am mângâiat-o cu detaşare pe umăr şi, în cele din urmă, Rosie a îngăimat:

- Mă tem că-şi va pierde slujba.

- Doamne fereşte!... De ce?

- Păi, e atât de încruntat... se pare chiar şi la muncă. N-a mai zâmbit de nu ştiu când. Am şi uitat de când nu m-a mai sărutat, sau nu mi-a zis o vorbă bună. Se ceartă cu toată lumea, în permanenţă. Nu vrea să-mi spună despre ce-i vorba şi se enervează dacă-i întreb. Ieri m-a sunat un prieten de-al nostru, coleg cu el la aeroport. Mi-a spus că soţul meu este atât de morocănos şi iritabil, încât şefii au început s-o remarce. Sunt sigură că-şi va pierde slujba, dar ce pot face?

De fapt, mă aşteptasem la aşa ceva încă de la ultima noastră întâlnire şi ştiam că trebuia pur şi simplu să-i spun adevărul. Blestemat fie Azazel! Mi-am dres vocea.

- Rosie... fotografia...

- Da, ştiu, m-a întrerupt ea, ridicând-o şi strângând-o la sân. Doar ea mă face să rezist. Acesta e adevăratul Kevin şi-l voi avea întotdeauna, întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla.

Zicând aceasta, a început să suspine. Îmi venea tare greu să spun ce trebuia spus, dar nu puteam ocoli adevărul.

- N-ai înţeles, Rosie, am rostit. Problema o constituie fotografia. Sunt convins de asta. Tot şarmul şi voioşia trebuiau să provină de undeva. Trebuiau extrase chiar din Kevin. Pricepi?

- Ce vrei să spui? s-a oprit ea din plâns. O fotografie nu-i decât lumină focalizată, peliculă şi chestii asemănătoare.

- În mod normal, aşa-i, insă fotografia aceasta...

Am renunţat. Cunoşteam lipsurile lui Azazel. El nu putuse crea din neant farmecul pozei, însă nu eram sigur că-i puteam explica lui Rosie legea conservării fericirii.

- Uite care-i problema, i-am zis. Atâta vreme cât fotografia rămâne aici, Kevin va fi nefericit, mânios şi iritabil.

- Ba bineînţeles că va rămâne aici, a rostit tânăra, aşezând-o cu fermitate la locul ei. Şi nu înţeleg de ce vii cu asemenea prostii despre singurul obiect minunat... Scuză-mă, mă duc să pun de cafea.

A pornit grăbită spre bucătărie. Din felul în care se purta, mi-am putut da seama că era extrem de ofensată.

Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face. La urma urmelor, eu apăsasem declanşatorul. Eram responsabil - prin intermediul lui Azazel - de proprietăţile ezoterice ale fotografiei. Ca atare, i-am demontat cu atenţie rama, apoi am scos-o de la focul ei şi am rupt-o în două... patru... opt... şaisprezece bucăţi, pe care le-am vârât în buzunar.

Telefonul a sunat tocmai când îmi terminasem treaba, şi Rosie a intrat în salon, să răspundă. Am aşezat rama la locul ei. Acum stătea goală pe măsuţă.

Am auzit vocea lui Rosie chiţăind de excitare şi fericire.

- Oh, Kevin, ce minunat! Oh, sunt atât de bucuroasă! Dar de ce nu mi-ai spus? Să nu mai faci asta niciodată!

A revenit lângă mine, cu chipul ei drăgălaş strălucind de încântare.

- Ştii ce a făcut Kevin al meu? Avea de aproape trei săptămâni o piatră la rinichi... s-a dus la doctor, tot tacâmul... cu dureri teribile, permanente, confruntat cu posibilitatea unei operaţii şi n-a vrut să-mi spună nimic, de teamă să nu mă îngrijorez. Prostuţul! Nu-i de mirare că se comporta aşa oribil, şi nu s-a gândit nici o clipă că felul lui de a fi m-a făcut cu mult mai nefericită decât dacă aş fi ştiut adevărul. Pe cuvântul meu... Toţi bărbaţii ar trebui să fie supravegheaţi ca nişte copii.

- Şi acum de ce eşti atât de fericită?

- Pentru că a eliminat piatra. A eliminat-o acum câteva minute, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă sune, ceea ce-i foarte frumos din partea lui... De altfel, era şi timpul. Vorbea atât de fericit şi de vesel! Parcă revenise vechiul meu Kevin. Era exact ca fotografia care...

Apoi, cu un ţipăt pe jumătate isteric:

- Unde-i fotografia?

Mă sculasem, pregătindu-mă să plec. M-am îndreptat cu oarecare rigiditate spre uşă, rostind:

- Am distrus-o. De aceea a eliminat piatra. Altfel...

- Ai distrus-o? Tu...

Mă aflam în afara uşii. Nu mă aşteptam la recunoştinţă, desigur... N-am stat să vină ascensorul, ci m-am grăbit în jos pe scări, cât de repede puteam. Prelungul ei urlet de jale răzbătea dinapoia uşii, ajungându-mi la urechi pe durata următoarelor două paliere.

După ce am sosit acasă, am ars bucăţelele de fotografie.

De atunci, nu m-am mai întâlnit niciodată cu Rosie. Din câte am aflat, Kevin este un soţ minunat şi iubitor, iar ei doi sunt extrem de fericiţi. Totuşi singura scrisoare primită de la ea - şapte pagini scrise mărunt şi aproape incoerent - sublinia clar că Rosie considera că piatra la rinichi reprezenta unica explicaţie pentru comportarea morocănoasă a lui Kevin, iar perfecta sincronizare dintre apariţia şi eliminarea ei, pe de o parte, şi soarta similară a fotografiei, pe de altă parte, nu era decât o simplă coincidenţă.

Fosta mea prietenă adăuga o serie de ameninţări oarecum nesăbuite la adresa vieţii mele şi, de-a dreptul dezamăgitor, la adresa anumitor porţiuni ale corpului meu, utilizând cuvinte şi expresii despre care aş fi jurat că nu le auzise niciodată...

Bănuiesc, de asemenea, că nu mă va mai săruta nicicând, ceea ce, dintr-un motiv straniu, mă decepţionează profund.