Friday, March 30, 2012

antrenament în legiunea urbană.

ăsta-i un post pe care-aveam de gând să-l scriu de nişte ani; acum cred că a sosit momentul, că a fost ziua lu' văr-miu pe 28 martie. tudorane, long story short: lasă dracu' pasele proaste, că nu merită. bem noi mintenaş.

povestea e de când eram eu mic, da' mai mare (© vivi floricică), adică la nişte ani buni după ce minţeam copiii că am cicatricea aia pe picior din războiul din vietnam (mă credeau, ce să le fac). deci, vorbim de acu' vreo unsprezece-doisprezece-poate-chiar-treisprezece ani, când stăteam în apartamentul 6, etajul 1, scara d, blocul o4, strada gârlei, cartierul găvana, municipiul piteşti, judeţul argeş, românia, europa, terra, calea lactee, univers. habar n-am de codul poştal şi mi-e lene să caut. n-aveam portofel (la fel ca acum), n-aveam nici un costum de haine (la fel ca acum) dar aveam o pereche de tenişi distruşi cam la două săptămâni (acum nu se mai găsesc tenişi de calitate, toţi hipsterii au converşi), pentru că eram un feroce fotbaliator. driblam atât natura vie cât şi natura moartă (meciurile din deplasare ale echipei blocului se ţineau câteodată pe terenuri ostile nouă, cu stâlpişori şi tufişuri), deposedam prin metode mai subtile ca ale lui belodedici şi înscriam din orice poziţie, spre disperarea adversarilor, dar şi a coechipierilor, care mureau să bage şi ei măcar gol.

dar suficient cu laudele, să trecem la starea vremii. pe atunci, verile erau la fel de feroce pe cât eram eu de fotbaliator. caniculele de acum sunt mici copii faţă de ce tasatoare de aer ars veneau şi te asfaltau în piteşti. crăpai de cald cu pielea-n mână, îţi puneai duşu-n cap de zece ori pe zi şi după un sfert de oră erai la fel de transpirat şi de lipicios. nopţile dormeam cu toate geamurile şi uşile deschise, doar-doar s-o îndura să-şi facă apariţia curentul ăla pe care nu ştim să-l iubim şi să-l preţuim iarna şi pe care lumea-l învinuieşte pentru toate beteşugurile trupeşti, de la pneumonie până la cancer la ovare. da, neplăcut, neplăcut.

într-o vară de genul ăsta, tudor şi raluca au venit în vizită la piteşti, în vacanţă. dacă în timpul zilei aveam ce face, mai mergeam la baraj, prin pădure, mai mâncam o îngheţată pe teilor şi scăpam de cald; ei bine, în timpul nopţii dormeam toţi trei, ca-n tabără, în dormitorul de pe colţul blocului, cu balcon (neînchis) şi ferestre, căscate toate larg, să intre crivăţul de iulie. nici nu se mai punea problema de stat în pat, ăla era pentru copiii răi care-şi omorâseră familiile şi trebuia să ardă-n iad. noi, îngeraşii, întinseserăm saltele gonflabile pe jos şi acolo zăceam, ridicând la răstimpuri câte o mână sau un picior şi agitându-le agale-n aer, să mai simţim şi noi atmosfera. de dormit nici nu putea fi vorba, în cuptorul ăla.

exact într-o astfel de noapte de catran strălucitor, raluca încerca să doarmă. de bine, de rău, raluca era (şi este!) o fată cuminte. tudoranu' şi cu mine, căpiaţi de cald, începuserăm să ne luăm câmpii, astfel încât am ieşit pe balcon. stăteam ca belferii pe două scaune pliante, de plajă, cu picioarele pe balustradă şi cu haripelniţele îndepărtate de corp, să fim ospitalieri cu orice moleculă înfrigurată de aer sub 35 de grade. şi era vreo 2 noaptea, cred (de la 3 în sus se pune că e dimineaţă), când am zărit, aruncat în devălmăşie într-un colţ balconului, odgonul.

odgonul era o frânghie de vreo 10-12 metri, groasă cam cât coapsa lu' ally mcbeal şi făcută din alte funii împletite şi răsucite, pe care o luasem de la văsieşti pe jumătate cu japca, din curtea unui om care chiar avea nevoie de ea, să lege vitele şi căruţa şi mai ştiu eu ce alte hangarale mai avea el prin curte. de altfel, pe lângă activităţile astea domestice, odgonul putea liniştit să fie folosit la tractarea unui camion sau pe post de nojiţe de opinci pentru un balrog. nici nu mai ştiu pentru ce-l furasem, cert este că, în momentul ăla, a devenit salvarea noastră din ghearele plictiselii.

fără prea multe cuvinte, am ridicat odgonul, ne-am privit frăţeşte în ochi şi ne-am apucat de treabă. i-am făcut noduri cam la 40-50 de centimetri, l-am strâns bine de balustrada de fier forjat a balconului şi l-am aruncat peste bord. stând la etajul 1, mai mult de jumătate a aterizat pe trotuar. tudor m-a ţinut pe mine la coborâre (care n-a fost grea), şi după aia a venit şi el. descaladasem un bloc. era prima oară când ieşeam din casa aia altcumva decât pe uşă. mi se părea un moment de ninja. uitasem şi de căldură, şi de tot. rambo era mic copil pe lângă noi. am bătut palma şi ne-am uitat în sus, calculând dracu'-ştie-ce, nimic, dar trebuia să părem că am înţeles ceva foarte important după aşa ispravă.

înapoi a fost ceva mai greu. eu am urcat trei noduri şi-am aterizat lin (erau vreo şapte), iar tudor.. tudor nu ştiu câte noduri a urcat, că stăteam pe vine, rupt de oboseală. oricum, peste cinci minute stăteam amândoi în fund, pe asfalt, şi ne strâmbam unul la celălalt de atâta efort în zadar. în cele din urmă, mă hotărăsc să fac ceea ce trebuia făcut.

- .. raaaaluuuuu! raaaalluuuuuu!

- strigă mai tare, poate doarme.

- .. că nu vreau să-i trezesc pe-ai mei.

- las' că nu-i trezeşti, că au geamu-nchis.

- raaaaluuuuuu!!!

- hai amândoi odată: raaaaaluuuuuuu!!!!!

- .. daaa! ce.. ce faceţi, mă, acolo..!

raluca ieşise pe balcon şi, pe jumătate hlizită, pe jumătate holbată, se uita la cei doi aschilopaţi de pe trotuar, unu-n pantaloni de pijama şi tricou, altu-n pantaloni scurţi şi-o cămaşă cu mânecile tăiate, scăldaţi din plin de iluminatul stradal de pe bulevard, care crăpau de râs.

- hai şi ne deschide la uşă!

nu ne gândisem că ne trebuie cheie. alpiniştii n-au nevoie de cheie.

- bă, voi sunteţi tâmpiţi? hai că vin.

dup, dup, dup, în picioarele goale, am ocolit blocul, am intrat în scară şi am intrat uuuu-şurel în casă. ne-am dus ca traşi din pistolul cu amortizor în cameră, unde raluca stătea în fund şi râdea. noi n-aveam timp de astfel de frivolităţi acum, când uşa era lăsată descuiată. trebuia să încercăm să ne căţărăm înapoi pe odgon până reuşim.

n-am reuşit. de fiecare dată când coboram, dup, dup, dup, dup, înapoi prin scară, pe la intrare. şi aşa am mai tras vreo trei ture, făcând febră musculară mai degrabă la abdominali, de la atâta râs, decât la spate, de la coborâre.

la ultima tură, vedem o dacie 1300 cum opreşte chiar în dreptul nostru, pe bulevard. iese un domn din dreapta care trece vijelios pe lângă noi fără să spună un cuvânt, dă ocol blocului, toc, toc, toc, că purta pantofi, şi intră-n scară. noi n-am zis nimic, dup, dup, dup, am intrat în casă, am dezlegat odgonul, l-am tras sus şi ne-am felicitat pentru cât de deştepţi suntem. şi, ca să ne mai răcorim oleacă, am stat mai departe pe scaunele alea pliante, cu picioarele pe balustradă, uitându-ne fericiţi la bulevard.

peste vreo zece minute, vedem o dubă de poliţie cum opreşte chiar în locul în care oprise mai devreme dacia 1300. din ea coboară doi poliţişti, unul burtos şi unul uscăţiv, şi un jandarm cu echipament de camuflaj pe albastru şi bleumarin, cu mitraliera aia din dotare legată de gât. stau ei ce stau, se uită primprejur, se uită la noi..

- mă, băieţi. ce faceţi acolo?

- .. stăm! răspund eu, pufnind în râs la aşa o întrebare.

poliţistul mai burtos, care adresase întrebarea, nu părea deloc impresionat de propriul său simţ al umorului.

- cum adică, staţi? cine e acasă?

- noi!! şi chiar mă buşeşte râsul.

poliţistul se încruntă.

- ia daţi-vă voi jos cu buletinele la control. ne vedem la scară.

mă uit la tudor, se uită la mine.

- ai buletinul la tine? îl întreb.

- da, normal. tu, nu?

- habar n-am pe unde e. .. hai jos. vedem.

jos, burtosul nici nu se uită la buletinul lui tudor, i-l întinde colegului, care-l luminează atent cu o lanternă. jandarmul era pe loc repaus şi se uita în streaşina blocului.

- voi locuiţi aici?

- da, zic eu. el e vărul meu, a venit în vizită. ai mei îs sus, dorm. eu am buletinul dat la şcoală, să-mi completeze carnetul de alocaţii (nu ştiu de unde-am scos-o).

- .. carnetul de alocaţii. mda. şi, zici că-s părinţii acasă, ia du-te şi cheamă-l pe unu-ncoace.

e, aici am cam băgat-o pe mânecă. ne distrăm, ne jucăm, ne controlăm actele, da' până la părinţii care dorm la ora trei şi jumătate dimineaţa. mă uit la poliţist, era cam serios. mă uit şi la mitraliera jandarmului.

- .. m.. mă duc.

l-am lăsat pe tudor garanţie şi-am urcat. înainte să intru în casă, am calculat rapid: dacă-l trezesc pe tata, care are somnul greu, se sperie şi iese mai rău decât e cazul. dac-o trezesc pe mama, care are somnul uşor, oricum iese rău, da' măcar nu se sperie aşa tare. aşa că m-am dus până la patul lor, m-am aplecat încetişor la urechea mamei, care dormea, şi am şoptit duios:

- mamă, trezeşte-te. te caută poliţia.

nu ştiu cum m-am putut abţine din valul ăla ticălos de râs care m-a umflat atunci. mama a deschis ochii imediat, a stat vreo două secunde, n-a zis nimic, s-a îmbrăcat, şi-a luat nişte papuci în picioare şi hai. ţin minte şi-acum că acest comportament mi s-a părut suspect. dar, înainte să iasă din scară, m-a oprit:

- auzi, ia stai oleacă. opreşte-te şi zi-mi despre ce-i vorba.

i-am dat raportul cât mai scurt şi mai clar. s-a uitat lung la mine, după care a ieşit la poliţişti în pijama şi-n halat. lucrurile s-au lămurit relativ repejor, poliţiştii s-au crucit când au auzit din gura mamei că "se jucau, le e dor de munte", şi au plecat pe tărâmul lor. mama s-a uitat la noi, a pufnit în râs şi s-a dus înapoi la culcare, nu înainte să-mi confirme decizia luată sub presiune:

- bine că m-ai trezit pe mine..!

am ajuns în cameră, unde raluca ne aştepta râzând. n-am lăsat-o singură, am chirăit ore întregi. când ne linişteam din râs, în cinci secunde se-auzea o pufnitură şi-o luam de la capăt. în noaptea aia, ţin minte că am adormit când soarele era de vreo trei stânjeni. a doua zi, l-am salutat cu deosebit respect pe noul nostru vecin, mândru posesor al unei dacii 1300.

Thursday, March 29, 2012

ru-pe-re.

Wednesday, March 28, 2012

hanging with the wrong people gets you doing the right stuff.

as you might have noticed, i've been updating my blog quite often, lately. that's because i have a lot of work to do and little-to-no drive for most of it. but this is just the tip of my torpid iceberg. i've been around the internet, as well. i've sunk to deep, ugly places, as well as hiked to high, beautiful ones. some of them i've just discovered, some of them i've known for a long time. it's called procrastination 1.0.1., this should not be news to you.

and i do this for a reason. i know that, at some point, i'll get to a link that will get me off my ass and put a metaphorical spring in my metaphorical step, on my metaphorical way to my not-so-metaphorical work. when all other reasoning with myself fails, this is the last resort.

today i have reached the point and triggered the resort.

i do have some websites i will not go to. i've been there, read stuff, labeled them as utter bos taurus waste matter and then casted them to the fiery, dark, freezing pit of "fuck, no". unfortunately for my fellow nationality colleagues, most of these websites are romanian. i call these websites "the wrong people".

but, alas, i do know a lot of individuals. and some of them are like frodo: true to the heart, but trusting gollums and orcs (ok, i know frodo never trusted an orc, but i'm making a point here). and so, i've seen some links from those people. long story short, from click to click, knowing exactly where i was heading, i got to the wrong people.

let me make something clear: i am not talking about the right-wrong people, or the wrong-wrong people, or even the wtf-wrong people. no, those people are actually a great bunch and, frankly, i love them. i'm talking about the stupid-wrong people. the sort of people that one needs to push over the edge, just to see them slowly asphyxiating in a slimy, sticky, oozy vortex of their own pernicious imbecility.

now i know i got your attention, not to mention the raised eyebrows and the crooked smiles. 'atta readers, you look alive when you smell death.

well. i got to one of the wrong people today. and, because i know that many of you suffer from a terrible case of "fuck it, let's see what else is on 4chan/reddit/9gag/youtube/facebook/twitter/various news sites/various blogs", i must tell you that i shall ruin it for you and make you go back to work. in fact, after i publish this post, i'll probably get all the stuff i've bounced the last three days done.

yes, i shall divulge the link. but, achtung, before you click on it, use extreme caution: the level of stupidity is through the roof and it will cause your brain to search for immediate sense in the immediate proximity. so, if you have some stuff you must do, but don't feel like doing it, keep it close (a click away will do just fine) and go for it the moment you finish reading.


ready?

may loki have mercy on your souls.

Tuesday, March 27, 2012

de lăsat prin casă.

merge şi pentru corporatiştii care au voie cu youtube la birou, cărora le ofer o variantă mai bună.

pulling an all-nighter.

one can be out of money, out of one's mind, out of toilet paper, out of luck, out of sight, out of control, out of the closet, out of food, out of reach.. but never, ever, should one be out of scotch.

i have discovered that, between 0300 and 0500 bravo, i run best on scotch. that should not worry anyone, for i am generally able to run on alcohol on all times, unless when i'm sleeping, and not even then, my alcoholised dreams stand as (bullet)proof.

and so, i would like to dedicate this post to one mr. william grant, for being the only wizard of hogwarts that has ever done magic with alcohol. no, it's not in the book. mr. grant, you are a hero to me and it would be splendid if i ever visited your castle, because i'm out of healthy intoxicating substances and i could really make use of your aristocratic benevolence.


i almost forgot. here's the music for tonight.

Monday, March 26, 2012

and here we go.

today is the first day this year that i spent barefoot. i guess that settles it as the official day.

now, remember, if you see me wearing any type of footwear, this can only mean that:

  • i'm having a business-related day;
  • i'm about to encounter extremely rough terrain (glass shards, boiling lava, burning coal, stalagmite icicles, lego pieces etc.);
  • i'm going biking;
  • i'm going diving;
  • i'm going climbing.
otherwise, there is no excuse.

nebănuitele sanatorii de la marginile bucureştilor.

mi s-a-ntâmplat de două ori anul ăsta să ajung la nebuni. dar nu la ăia periculoşi, cu spume, convulsii, legănări de topoare, ochi injectaţi şi sunete guturale, care joacă leapşa cu plămânii tăi prin saloane. nu, vorbesc de ăia liniştiţi, blânzi, sfioşi, cu ochi mari, ca nişte chinchille drogate care stau la mângâiat.

pe bani. chinchillele astea stau la mângâiat pe bani. e o armată de chinchille care îţi înconjoară maşina, o acoperă cu blăniţa lor pufoasă şi gri, o mângâie ca pe o soră chinchillă mai mare şi după aia o iau în spate şi fug cu ea înapoi în cuşcă. la sanatoriu. unde stau şi te-aşteaptă cu ochi mari, liniştiţi, blânzi şi sfioşi, că ştiu că tre' să vii. că ţi-au luat maşina pe drept, de unde-o parcaseşi fără să încurci pe nimeni. că chinchillele sunt prietene cu şobolanii oraşului, dedulciţi la foi de plastic nefalsificabile, şi ei văd toate maşinile şi chiţăie alarmaţi când e rost de ronţăit ceva bun.

dar staţi, că am plecat de la nebuni şi-am ajuns la şobolani, şi n-au nici o vină nici unii, nici ceilalţi.

adormisem de un sfert de oră, când mă trezeşte o întrebare:

- unde-ai parcat?

- chiar aici, pe colţ. era un ditamai locul liber.

- serios? că nu e nici o maşină acolo, auzi.

afară mă întâmpină o dimineaţă rece şi murdară, cu clisă în loc de zăpadă şi punţi de gheaţă în loc de asfalt. taxiul mă duce de-a lungul unui grilaj bătut în câmp, care înconjoară vreo două hectare, cam o treime din ele fiind ocupată cu maşini reci şi posomorâte. o recunosc pe toothless, stă între un logan şi un cayenne, tratându-i pe amândoi cu aceeaşi deferenţă. am educat-o bine. oprim în faţa unei bariere. chiar în spatele ei este un soi de buncăr-şandrama, din carton presat, termopan şi beton. îi ghiceşti caloriferele electrice. lângă şandrama şed parcate regulamentar şi frumos vreo şase platforme, un fel de demonstraţie de corectitudine şi cetăţenie. mă surprind că sunt cât pot eu de încruntat. trec de barieră, alunec discret, reuşesc să nu cad şi urc cele trei trepte ale şandramalei. un tip burtos şi zâmbitor, cu borsetă, singurul om în aer liber pe o rază de un kilometru, îmi deschide uşa să intru. mă aştept să pufnească, să chicotească, să ridice ironic din sprâncene. nimic. are un zâmbet absolut alb, pe care şi-l păstrează şi după ce închide uşa după mine. rămâne afară, subliniindu-şi blue collar-ul din microsocietatea aia de vreo două hectare. nimeresc într-o încăpere caldă, cu lambriuri.

- vă rog, poftiţi, intraţi. luaţi loc. vă văd supărat, care-i maşina dumneavoastră?

rămân oleacă tablou în faţa poliţistului care, afişând un zâmbet la fel de alb, stătea puţin înclinat, cu o mână întinsă spre un scaun din faţa unui birou luminat de nişte neoane care mi se păreau şi ele, culmea, calde. are o voce înceată şi intonează egal, ca şi cum am sta foarte aproape unul de celălalt. suntem doar eu, el, şi o colegă poliţistă, subţirică, tăcută şi zâmbitoare. mă aşez uşor pe scaun.

- avem nevoie de buletin, de talon şi de carnetul de conducere.. poate aveţi nevoie să mergeţi la maşină, să vă luaţi actele? mă întreabă, sesizând imediat că-s în încurcătură. sigur, poftiţi, vă conduce domnul de afară.

"domnul de afară", nescoţând o vorbă, merge cu mine până la maşină şi înapoi. toothless clipeşte din avarii când descui. mă simt de parcă mi-aş ridica prietenul cel mai bun din închisoare, pe cauţiune, şi el, ruşinat după o noapte de mici fărădelegi, dar bucuros că exist, mă salută rapid, din ochi, stăpânindu-şi entuziasmul. mă uit scurt spre gardian. zâmbetul e la locul lui, neclintit, iar privirea i-a stat pironită în luneta maşinii la dus şi în uşa buncărului la întors. deja încep să mă sperii.

- aşaaa, spune poliţistul, când mă vede reaşezat pe scaun. să vedem.. sigur nu vreţi să pierdeţi timpul pe aici, aşa că, dacă sunteţi drăguţ, mergeţi vă rog la casierie şi achitaţi taxa de ridicare, cât completez eu procesul verbal şi colega mea vă face copii după acte, da? după aia veniţi, semnaţi, şi domnul de afară o să vă conducă la maşină.

.. da. vocea înceată şi egală e hipnotizantă. mă ridic teleghidat şi mă transport spre casierie. normal, ajung la o enclavă în clădire, unde accesul pentru vizitatori se face printr-un gemuleţ mic, ca la toate casieriile. după ce dau banii, freza roşcovană a casieriţei mă întreabă, de peste ochelari:

- nu doriţi şi factură? pot să vă eliberez factură, pentru că ăsta este un serviciu prestat de noi.

clătinându-mă pe picioare, oleacă prea capiu, semnez tot ce este de semnat, nu, nu am obiecţii, mulţumesc (!) şi mă las condus în tăcere de domnul de afară până la maşină. suntem numai noi şi corbii de pe câmp. domnul de afară îmi taie ceremonios resturile de sfoară din jurul maşinii, după care face cale-ntoarsă repejor, să ridice bariera.

când trec de barieră, îmi surprind un zâmbet alb pe faţă.

***
ies pe balcon după o noapte lungă, bucuros că e soare şi că n-am mai băut un ceai aşa bun de multă vreme. rânjetul copilăresc mi se transformă într-un poker face când mă uit la locul în care-mi parcasem maşina cu câteva ore în urmă. pun delicat cana pe pervazul ferestrei, mă aşez pe un scaun cu spătar aflat convenient acolo, îmi ridic picioarele pe balustradă şi mă uit în soare.

- .. şi ce-ai să faci?

- am să mă duc să mi-o ridic, probabil. dar tre' să sun, să fiu sigur că e la ei, şi că nu mi-a furat-o careva.

- ştii numărul?

acum ştiu: orice taximetrist se înduioşează când te urci la el în maşină şi îi dai adresa unui parc de ridicări auto. mă uit la privirea celui de-acum, mai că mi-ar mărturisi că, dacă ar putea, m-ar duce pe gratis până acolo. cu geamurile deschise, vorbim de amenzile inumane, de cum e la alţii şi de unde se duc banii. e un soare tâmpitor. ajungem pe drumul jilavei (se pare că toate parcurile auto sunt pe drumuri, nu pe bulevarde, străzi, alei sau măcar intrări), cu sere pe stânga şi cimitir pe dreapta. nu se aude nimic. e linişte perfectă. simţi plantele cum cresc în sere şi pe morminte.

ajungem. incinta e mai mică şi mai îngrijită. criblură neagră (nouă) pe jos, şandramaua curată, maşinile aliniate frumos, cu spatele la zidul care desparte sanatoriul de cimitir. în locul barierei e o poartă cu grilaj, ţinută închisă de un lanţ, fără lacăt. dacă aş fi un lacăt, şi eu aş fi plecat pe un asemenea soare. scena are acelaşi personaje, în rolul blue collar-ului de la intrare fiind un tânăr malac mălăieţ, în trening albastru. tot cu borsetă. nu zâmbeşte, se uită lung în ochii mei, cu sprâncenele arcuite a mirare. mirarea survine din faptul că nici nu mă îndrept spre el, traversez curtea, mă duc direct la maşină, rup sfoara (sigiliul!) de la uşa şoferului, intru, îmi iau actele şi abia apoi mă întorc. îmi deschide şovăielnic uşa, fără să spună nimic, intră după mine şi se propteşte de un zid din spatele biroului cu poliţist, care e chiar pe hol.

poliţistul e tânăr şi palid, îmbrăcat în uniformă, cu geaca neagră şi groasă încheiată regulamentar, până sus, în condiţiile în care afară stăteai în mânecă scurtă. pe celălalt scaun e o femeie în doliu, zâmbind de-a dreptul trist de amuzată. până termină ei, mă ocup de automatul de ciocolată caldă. un zumzet electric abia simţit mă face să-mi îndrept ochii spre tavan. un televizor agăţat şi silenţios transmitea burtiere de antena 3.

când îmi vine rândul, îi văd poliţistului broboanele de sudoare de pe faţă. biroul e chiar lângă geam, iar geamul e închis şi noi doi suntem ultimele două popice în faţa bilei de bowling de pe cer.

- e tare cald, spun, încercând să-l mai alin oleacă.

nu-şi ridică ochii din procesul verbal, dar dă din cap a lehamite şi a acceptare. o picătură de sudoare aterizează pe birou.

- de ce nu vă daţi geaca jos?

are un moment de ezitare, cu pixul în aer, după care răspunde:

- nu se poate. nu ne dă voie.

pariez că, de fapt, abia acum s-a prins că moare de cald din cauză că are geaca pe el. mă ridic să-mi mai iau o ciocolată caldă, a treia. îmi lăsasem geaca în maşină, eram doar într-un tricou şi scaunul meu era pe jumătate în umbră. poliţistul mă invită să plătesc şi înmânează actele treningului albastru care dispare competent într-o cameră din spate. formularele firmei ăsteia sunt mult diferite de cele ale firmei celeilalte, aşa că mă cuprinde o inexplicabilă gentilomeţe şi refuz să mai cer factură.

următoarele două minute trec foarte repede: pentru a mă face să încetez a mă mai fâţâi atâta în salon, mi se expune cu o voce la fel de înceată şi de egală o idee de lege mult mai bună pentru o astfel de situaţie: amenzi modice, puse în geam, la trei abateri - ridicare de maşină. şi toate astea eroic, cu geaca pe el, cum s-o dea jos, n-aud că "nu le dă voie". mă uitam pe geam, zâmbind alb. surprind o pereche de ochi care caută o urmă de aprobare şi de comunicare în ai mei. încuviinţez cu o strâmbătură, îi mulţumesc frumos (!), îmi iau actele şi ies în curte.

văd peste zid, în cimitir. sunt ciripeli şi miros de primăvară. atâta soare am înghiţit, încât totul e scufundat într-o lumină de "la ţigănci în macondo-gumeşti, dimineaţa". parcă n-aş mai pleca, parcă m-aş muta aici. o viaţă lipsită de stres, între sere şi cimitir. în astfel de locuri, în parcurile de ridicări auto, nu există ore, te ghidezi după aer şi după cer. nu există zile, ci anotimpuri. nu există nici ştiri, ele sunt date pe "mut", lăsând liniştea neoanelor să fie fondul sonor pentru nişte voci încete şi egale.

cu sentimentul că mi le leg de încheieturi, dau singur jos restul de sfori de pe toothless. treningul albastru ţopăie să-mi deschidă poarta.

Sunday, March 25, 2012

primăvăratece.

sau: "hey now, all you stalkers, put your lights on".

m-am hotărât să-mi scot pătrăţelele la interval. aşadar, stau toată ziua în andive, lapte, sardine, humus, grapefruit şi kiwi, iar seara eşuez în cârnaţi cu muştar şi pepsi. so far, so good - am slăbit juma' de kilogram în trei săptămâni, #fml.

de vreo săptămână, fac sport zilnic. pe bune. flotări şi abdomene. nu spun câte, nu vreau să mă laud. tre' să mă apuc şi de mobilităţi, că simt cam bine tot fierul din alimentaţie.

nichituş e funcţională şi rezistentă ca un tanc. e tot legată de pătrăţele, da' şi de turele din vara asta. vorbim.

mi-am scos chitara din husă. nu aia bună, cu griful rupt, care aşteaptă să fie dusă la reparat, ci aia mai veche, de la dee-dee, care sună foarte bine. şi, ori e urletul creaţiei mele subnutrite, ori nu mai am ureche muzicală, da-mi ies cânticele noi şi mişto din ea. acuma vreau un software cu care să mă pot înregistra în voce, diverse linii de chitară, instrumentale, sunete de-astea. habar n-am de programe. ziceţi-mi, ăştia, voi, cunoscătorii.

m-am apucat (în sfârşit) de curăţenia de primăvară. în momentul ăsta, o treime de spaţiu locativ e lună, restul e taifun. mai cercetăm.

s-ar putea să şi muncesc cu spor în săptămâna care vine, nu doar să fac chestii cu care nu-s acord la trei ore după aia.

timid, dar sigur, mi-am scos tălpile pe asfalt. rece, colţos şi neprimitor. îl dau eu pe brazdă. am mai făcut eu de-astea şi-acu' vreo lună, pe gheaţă, dar atunci mi-au amorţit tălpile-n zece secunde, n-am avut nici pe dracu'. acuma-mi crapă pingelele până la stradă. cred că anul ăsta-ncep desculţirea oficială pe întâi aprilie.

toothless e bine, îi trebuie itp-ul, o tură prin service şi încă una pe la tinichigerie. în rest, am hotărât că o spăl eu, că o iubesc şi şi-aşa n-am bani.

cât de curând, îmi fac iar creste. probabil două, laterale, că a' de pe mijloc, chintesenţiala, deja creşte filosofic, pe interior.


azi, după ce am mutat iar nişte chestii (da, ştiu, îmi fac firmă), mi-a trăznit prin cap că sunt minimalist. şi-am intrat pe wikipedia, să fiu sigur că sunt. cred că, în sfârşit, am priceput cum stă treaba cu minimalismul: n-ai nevoie? lasă-l. da, dar problema e că am nevoie de o grămadă de tâmpenii de care n-am nevoie.

Wednesday, March 21, 2012

agip.

cel de la piaţa muncii începe să-mi devină birou zilnic.

funny how things work. out.

"starea de bine" e în comă. se pare că sunt prea ocupat să mai am timp de cioplit lemne verzi în tundră, noaptea, înconjurat de crengi aprinse.

am un câine negru cu şase picioare şi cu limbă de foc, pe care-l hrănesc cu kihi cu spanac şi feta.

mă simbiozesc cu maşina.

poate asta o fi şi ideea.

Saturday, March 10, 2012

mi-am găsit club din românia cu care să ţin.

pe lângă barcelona (care-i cea mai tare echipă din lume, cu cel mai tare jucător din lume - lionel messi) şi liverpool, dar şi alte echipe care ştiu să joace fotbal şi pe care le urmăresc pentru spectacol, aşa cum fac şi oamenii şi familiile alea care au abonamente la stadion de generaţii, şi vin şi aplaudă, deci, pe lângă toate astea, există şi echipele româneşti de fotbal. cu care, asta este, la un moment dat în viaţă mai şi ţii.

stelist am fost când eram mic. tataie era militar, toată familia ţinea cu steaua, am crescut cu lăcătuş în suflet. şi cu piţurcă. îi desenam pe cărţi, pe la sfârşit, unde găseam loc pe pagini. făceam terenul şi după aia închipuiam scheme de joc cu nişte pălugi cu ochi. cu numele scrise deasupra. de nişte ani încoace, nu mai pot. mi-a ieşit steaua din inimă, nici măcar n-am dat-o eu afară, a plecat singură, şi-a şi trântit uşa. mă gândesc că e evident de ce.

am trecut printr-o perioadă scurtă de a ţine cu cei de-acasă, natalii, cu f.c. argeş. după nebuneala cu penescu, s-a dus şi asta. oricum nu jucau nimic. practic, îs nişte craioveni mai puţin gălăgioşi.

acum câţiva ani ajunsesem să ţin cu cfr cluj, doar pentru că băteau capitala ca pe fasole. n-am suferit niciodată cluburile dinamo şi rapid, iar către steaua am prins uşor o antipatie amară. între timp, cu paszkany, cu scandalurile, s-a dus şi cfr-ul. am ţinut cu urziceniul cât a stat dan petrescu acolo. după ce-a plecat a fost ca şi cum aş fi ţinut cu o clădire cu risc seismic de gradul unu într-un meci cu o placă tectonică. am încercat să m-apropii de timişoara, dar marian iancu nu m-a lăsat deloc, planeta aia are efect invers gravitaţional. am ajuns la f.c. vaslui şi oţelul galaţi, care, pe lângă potlogăriile omniprezente din culise, de bine, de rău, îs echipe muncitoare. dar cu ele am avut o relaţie moderată şi impersonală, că există porumboiu şi există mittal.

de ceva vreme-ncoace, în schimb, îmi place tare un club, gaz metan mediaş. i-am luat la ochi de când au început să bată echipele fiţoase, dar partea serioasă a început cu o sinceră simpatie faţă de un om de la club: antrenorul echipei de fotbal, cristi pustai. care mi se pare că este cel mai mişto om din antrenoratul românesc şi nu numai. fost profesor de mate (facultate serioasă terminată), om cu carte, care ştie să scrie şi să cuvinteze, cu blog foarte personal şi cu mai mult bun simţ decât nouăzeci şi nouă de sutimi din mutrele care se perindă pe la televizor, cristi pustai nu se integrează deloc în peisajul autohton. are un stil ireal când vine vorba de interviuri, intervenţii în direct şi alte asemenea: refuză din capul locului să intre în scandal, să profereze comentarii ce pot duce la scandal sau să răspundă unor alte comentarii de genul ăsta (îmi imaginez că este de-a dreptul impropriu pentru el să intre în direct cot la cot cu bizonii care excretă vituperări prin toţi porii). şi spun "ireal" pentru că omul nu se ocupă, de fapt, de altceva decât de meseria lui. dacă-mi arătaţi altul la fel în toate televiziunile din românia, indiferent de emisiune, profil, domeniu, îl mănânc copt. de altfel, cristi pustai e recordman-ul absolut la noi în ceea ce priveşte longevitatea postului de antrenor la aceeaşi echipă: cinci ani (ca idee, alex ferguson are vreo douăzeci şi cinci de ani la manchester united). şi tot refuză pe bandă rulantă ofertele de la alte echipe. după cum spuneam, ireal.

în afară de asta, habar nu am cine finanţează clubul gaz metan mediaş, dar nu cred că e foarte important. simplul fapt că, pe lângă fotbal, au o echipă de aeromodele, una de popice şi una de baschet (cu care au fost finalişti doi ani la rând în cupa româniei, pe care-au şi câştigat-o anul trecut, plus nişte onorabile locuri trei şi patru în campionat), mi se pare absolut formidabil. mediaşul e un oraş de aproape şaizeci de mii de oameni, cu vreo două-trei mii mai mult decât încap pe national arena. am trecut de două ori prin mediaş. oraş mic, industrial, cu serpentine la ieşire şi cu istorie de cetate ardelenească. când am să trec a treia oară, cred că mă duc la club să mă-nscriu şi să-mi iau fular şi tricou.

relaţia mea cu gaz metan mediaş e una experimentală, prudentă, păţită, dar care evoluează pe măsură ce cunosc mai multe lucruri despre club şi despre oamenii de acolo. marile speranţe nu există, ele-s mărunte şi bine înţepenite, pe care clădim, clădim.


Thursday, March 08, 2012

mamă, ştiu că citeşti asta.


disclaimer anti-telefon "şterge aia de pe internet": deci, mamă. niciodată n-am să pot să-ntorc (nici ţie, nici lu' tata, care ştiu că şi el citeşte aici) cam ce-aţi făcut voi pentru mine. nu se pune problema de datorie, de sentimente, de chestii de-astea. pe lângă suportul concret (mâncare, haine, bani, nervi etc.) pur şi simplu sunt perfect conştient că n-aş fi avut nici o şansă să-nţeleg nişte lucruri foarte importante despre mine dacă nu eraţi voi. la fel cum şi voi ar trebui să ştiţi că este prima (şi, foarte posibil, ultima) dată când zic ceva despre familie pe internet. dar nu despre asta este vorba aici.

***

acum vreo câteva săptămâni, mama m-a luat deoparte şi mi-a zis:

- vreau să mă ajuţi cu ceva.

- cu ce? am întrebat eu, abia aşteptând să fiu de folos. de obicei, mama mă pune să-i arăt cum să selecteze nu-ştiu-ce pe computer, cum să aleagă poze, cum să trimită link-uri de youtube prin mail.. iar eu trăiesc pentru chestii dintr-astea. de altfel, nu cred că are să ne ierte vreodată, nici pe tata, nici pe mine, pentru că n-am învăţat-o cu calculatorul şi a trebuit să înveţe ea singură, eventual cu ajutor de la o asistentă competentă, un fel de mâna ei dreaptă. acum, când mă prinde pe la ei pe-acasă, mă-ntreabă două chestii: când îmi termin masterul şi cum face să pună chestii pe net, ultima suportând şi variaţiuni tehnico-tactice.

- vreau să-mi arăţi cum fac să pun poze pe facebook.

hait. ştiam că tata are facebook, twitter şi cont pe lowden, dar de mama.. nu credeam. respir adânc, ca un fiu:

- bine. hai să-ţi arăt.

mă trezesc pus faţă-n faţă cu vreo câteva miliarde de poze cu mama. ăla care-ai inventat telefoanele cu aparat de fotografiat, să ştii că tre' să stăm de vorbă. multe poze-s aproape la fel, dar mama ştie că, dintr-un fişier cu 327 de poze în care apare în relativ aceeaşi imagine/ipostază, e una pe care-o vrea. s-o căutăm.

o căutăm.

mai căutăm şi altele, pe acelaşi sistem.

selectăm pozele. terminăm de selectat, timp în care îi fac şi un scurt tutorial despre ctrl+c, ctrl+v. nu-s sigur că am mari calităţi pedagogice asupra mamei mele, aşa că s-ar putea să fie nevoie să repet tutorialul ăsta de mai multe ori, în viitor.

vine momentul în care mama îşi deschide contul de facebook. rămân cam înmărmurit. numai picturi, fotografii, muzică. multe sunt chiar mişto. şi-ncepe să-mi spună cum e asaltată de tot felul de artişti din toată lumea, şi nu mai ştie ce să facă ea cu atâtea minunăţii. da, mamă, groaznic.

îi arăt cum se pun pozele.

punem o poză.

o schimbăm.

iar o schimbăm.

punem poza de la început.

o schimbăm.

mama se gândeşte să mă-ntrebe cum să facă să nu mai primească mailuri de la facebook pentru orice tâmpenie. o bag în setări, îi arăt cum să deselecteze tot ce-i acolo.

schimbăm iar poza.

la sfârşit, îi zic:

- auzi, hai să te adaug pe facebook.

mama se uită atent la monitor şi-mi spune:

- mmm.. nu cred. lasă mai bine aşa.


ziceţi voi de nu e cea mai tare mamă din lume. (oricum, i-am trimis cerere de prietenie.)

Friday, March 02, 2012

perioadele anului: o altă scuză pentru fiinţele din regnul cu cruce* să fie psihopate.

* vreau să fie clar din capul locului: nu mă refer la toate, ci la majoritate. iar eu sunt elitist.

cam de pe când primul mamifer femelin îl gherănea, îl respingea şi-i fura mâncarea primului mamifer masculin, după care, la un cinci dimineaţa, l-a muşcat de bot, răcnind să-i aducă o rădăcină de ibuprofen de prin vreo râpă de la mama dracului, orice om normal, inclusiv ăla orb, surd şi mut din "bruta", are o idee despre cum devine cazul cu perioada lunii la muieri. (pentru cititorii mei cretini care ştiu că, după ce-au mâncat din fructul oprit, adam şi eva au fost alungaţi din grădina raiului, iată o traducere liberă: când s-a prins eva că devine domnişoară şi poate să prindă rod, au luat-o toţi dracii şi s-a terminat cu fericirea.)

dar să lăsăm subiectul ăsta cu perioada lunii, care-i atât de alergat şi de obosit. am să vă spun acum despre perioadele anului la muieri. mai bine de la mine decât de la alţii. de-a lungul vieţii, am observat că femeile sunt nişte fiinţe cu un psihic relativ fragil şi influenţabil. se iau după maree, horoscop, astrograme, colace de closet ridicate şi replici monosilabice. da, cam după asemenea lucruri îşi ghidează ele viaţa. ei, pe lângă toate astea, mai au nişte comportamente recurente, în funcţie de momentele anului. ele sunt după cum urmează:

ianuarie - februarie: "put your weapon down and back away slowly."

când le vezi că au privirea aia fixă şi hotărâtă în primele zile din ianuarie, să ştii că au intrat în an. asta e perioada în care femeile se hotărăsc să uite de lucrurile nefaste din vieţile lor şi să se ţină, dracului, de ce şi-au propus pentru viitor: să slăbească, să facă plozi, să-şi organizeze viaţa, să se mărite. şi, cum e normal să nu se-ntâmple chestiile astea când vor ele, devin destul de rapid ciufute, închise în ele şi neînţelese. asta-nseamnă câteva zile de veselie şi priză urmate de câteva zile de sictir trist - care cresc la număr pe măsură ce muierile realizează că lucrurile nefaste îs tot acolo şi că viaţa nu conteneşte să le tragă bastârci în cap.

februarie - martie: "run, you fools!"

proaspăt trecute de primele mici depresii anuale, femeile se pregătesc cu ură de patrulaterul bermudelor: 14 februarie - 24 februarie - 1 martie - 8 martie. e lumea lor, e timpul lor, e zona lor. se unesc în mod natural în muget şi simţiri şi intervine o comunicare de regn, non-verbală, mai mult senzorială, fac toate trup comun (boobillions!) şi rezultă o imensă amibă hlizită, cu ochi roşii, falange rigide şi coafură nouă. când vezi vreun avatar al unei asemenea jivine pe stradă, treci pe partea cealaltă. când deja e la tine acasă, cel mai sigur e să suni un amic care-i singur şi are jocuri video şi să te muţi la el până trece primejdia. dacă eşti într-o relaţie, nefericitule, ori ai face bine să te-mbolnăveşti de pojar/varicelă/ciumă etc., ori pregăteşte-te să-ţi cimentezi relaţia ca pe gleznele unui mafiot care are să doarmă cu peştii. nu scapi fără dulciuri, diverse obiecte pentru ea, parfumuri, flori, escapade, mărţişor. atenţie, poţi să-i iei o maşină, dacă nu i-ai atârnat un şnur alb cu roşu de retrovizoare, nu se consideră mărţişor şi te trezeşti că pune un bot de un kilometru, pe care se urcă dintr-un salt. se apucă de făcut copii, se drapează în alb şi roşu. dacă nu eşti într-o relaţie, rămâi aşa! muierile-s un fel de baton de trinitrotoluen dat cu nutella, nu fi bou şi-ţi înfige dinţii-n el.

martie - iunie: "treading on thin ice"

muierile trag linie sub debutul dezastruos de an şi, cu un zâmbet pe buze, hotărăsc că vor să fie libere, independente şi alte halucinaţii. se-apucă de mers la sală, de ieşit prin parcuri, de făcut planuri de călătorie, de cumpărat haine noi.. orice le dă iluzia că, deşi au pierdut demarajul, gata!, de-acum, anul are să fie altfel. sunt şi mai greu de nemulţumit, pentru că oricum au fost dezamăgite de primele două-trei luni, deci e una din perioadele propice pentru băieţii care n-au avut tupeu să le abordeze până atunci pentru suc, prăjituri şi lipiri de pereţi. bă, nu vă faceţi iluzii: sunteţi martorii unei simple schimbări de blană. muierile sunt nişte animale profund superficiale, îşi dau jos blana de iarnă, aia de furious nesting (short: fisting) şi soul trampling, şi rămân cum sunt ele de fapt, de vară: no feelings, no worries, what happens in the summer stays in the summer and on facebook, să vadă toţi băieţii ăia care-au fugit de ele ca din cuptoarele de la auschwitz că le-au judecat greşit şi că, de fapt, sunt nişte bulgăraşi de distracţie şi voie bună, la liber. altele îşi părăsesc prietenii, hotărând că nu le îndeplinesc cerinţele şi având revelaţia că nu i-au iubit niciodată. pe dracu', de fapt, vine vara şi ar fi între ciocan şi nicovală: ori îi înşeală şi iese nasol, ori nu-i înşeală şi suferă amar.

iunie - septembrie: "walking on sunshine"

cunoscută şi ca "perioada frou-frou", e vremea în care femeile se apropie cel mai mult de o viaţă normală. batoze, scânduri, cârje şi cratiţe ies râzând laolaltă să-şi facă fotosinteza. invidia şi mâncătoria dintre ele, prezentă în tot restul anului, e mult diminuată. e singura parte din an în care muierile reuşesc să atribuie lucrurilor importanţa lor reală: one-night stand-ul e one-night stand, beţia e beţie, mersul la mare/munte/vacanţe cu gaşca e prilej de distracţie, nu de oftică, toane şi draci. practic, poţi să le faci orice: nu-şi permit să regrete acum, că-şi strică vara şi viaţa, dar au să-şi amintească şi-au să regrete ceva mai surd în următoarea perioadă. una peste alta, ieşi bine.

septembrie - noiembrie: "it's a trap!"

nu există toamnă fără planuri de viitor pe termen lung. la fiecare frunză căzută, femeile adaugă inconştient o zi în planul sentimental. şi e şi normal, a trecut aproape tot anul (septembrie e, de fapt, începutul lui decembrie, în capul lor) şi tot pe minus le dă cu sentimentele. dacă ai avut ghinion şi te trezeşti in cahoots cu o fiinţă la începutul toamnei, aşteaptă-te la cel puţin câteva luni de relaţie din partea ei, doar n-o să fie ea proastă să rămână singură înainte de sărbătorile de iarnă, când singurii băieţi liberi îs monştrii solzoşi din fântânile părăsite (dacă eşti însurat, you're talking babies). şi acum e şi mai nasol, că se strâng toate ciopor, toacă tot dezmăţul verii pe fundul bârfei şi, dac-ai rămas fraierul din coada poveştii, ăla eşti. urmează beţiile regretate fix o oră de la trezire, dispărutul cu zilele din peisaj şi gâtuirea aia sentimentală silenţioasă de criminal cu sânge rece. toate astea sunt semne că muierile încep să-şi pună blana de iarnă. îl mai ştii pe amicul ăla singur, cu jocuri video? e timpul să-l cauţi. de fapt, el s-a distrat toată vara cu gagicile astea, dar s-a retras la timp în hogeacul său de burlac inteligent şi precaut.

noiembrie - decembrie: "master of puppets"

scrâşnire de dinţi, vene umflate, maxilare încleştate şi sprâncene pensate. spre deosebire de zâmbetele cu care-şi epilau creierii cu vreo cinci-şase luni în urmă, acum e taman invers: cum le creşte părul, cum se duce dracului libertatea. dacă vezi vreo femeie cu coafură nouă, aia e de fapt o castrare a libertăţii. muierile care sunt cuplate încep să bage artileria grea: crăciunul, familia, revelionul, vacanţele scumpe. nici să nu-ndrăzniţi să glumiţi pe temele astea. umorul, un animal nedomesticit încă de femei, le trage copite-n ochi şi de-acolo li se trag lor încruntăturile. alea care-s necuplate îs cel mai rău soi, nu vă apropiaţi! dacă prind vreun nefericit proaspăt părăsit de alta, îl înghesuie într-un colţ, îi bălesc pe rănile inimii până i le transformă în nişte mutaţii umflate, păroase, cu vene negre şi pulsânde, iar de-acolo iese o lighioană care se pune-ntre picioarele lui şi-i suge toată măduva spinării, până ajunge la creier. după care se-ntinde în tot corpul, ca o limfă, şi-i oferă femeii firele lipicioase ale viitoarei marionete. peste ani, când ai să priveşti înapoi cu mânie, ai să realizezi că lighioana aia e un minion undead şi că singurul mod în care poţi scăpa de ea e să ucizi necromancera.

***

acum, că suntem în ultima latură a patrulaterului bermudelor, nu pot decât să vă doresc să treceţi cu bine şi peste chestia asta şi să vă urez tradiţionalul "ne vedem în toamnă".

ce vreau eu de fapt să spun: dacă n-ai un amic singur şi cu jocuri video, fii tu ăla. nici n-ai idee cât de mulţi prieteni adevăraţi ai să-ţi faci. şi ai să fii întotdeauna secretul femeilor care, dezamăgite de toţi mamelucii care nu le înţeleg, au să vină la tine pentru câte-o noapte regretată fix deloc de la trezire, dar care n-au să te bârâie niciodată la cap pentru chestii serioase, pentru că, totuşi, cât de serios poate să fie cineva care se joacă pe televizor. pe lângă toate astea, aşteaptă-te să ai periodic frigiderul plin de băutură şi mâncare.

bonus: a video for which i must thank an ever-so-striving minority.