ca să înţelegeţi episodul de suprarealism autohton de aseară, trebuie să ştiţi nişte background despre locul în care s-a petrecut. localitatea mărăcineni din judeţul argeş este ca un fel de twin peaks cu spălătorii şi service-uri auto, biserică, şcoală, vreo două blocuri şi o benzinărie. o trăsătură distinctă a acestui tărâm de basm este că aici se întâmplă totul din lumea asta, dar nimeni nu ştie. parte pentru că oamenii sunt total dezinteresaţi de a afla ceva, parte pentru că, în eventualitatea în care prind vreo ştire din zbor de la bârfa rurală obişnuită, memoria de peştişor auriu nu dezamăgeşte şi rade totul în câteva secunde. aici s-a petrecut o înviere la biserică care s-a lăsat cu băute-n cimitir. aici am tras nişte week-end-uri la cort, cu bonţ, grătare şi stafia lui marian, spânzuratul. aici s-au sprijinit reciproc două camioane cale de câţiva kilometri, până a cedat unul chiar în faţa service-ului preferat. aici am primit amendă pentru că mergeam pe un drum european, care era gol până la orizont, cu ameţitoarea viteză de 87 km/h. aici vin ţiganii cu steaua pe 25 decembrie. aici se ţin concertuţe mici şi urâte care susţin oameni politici mici şi urâţi. aici, dacă ar veni însuşi potus, barack obama, şi-ar găsi o slujbă la un service. dacă ar apărea un ozn, ar fi demontat şi folosit la tablă de casă. dacă s-ar teleporta lhd-ul de la geneva fix în locul brutăriei "zaris", şi ar fi împodobit cu leduri ca un pom de iarnă, cu tot personalul de la cern cântând colinde în jurul lui, în luna iulie, nimeni n-ar zice nimic. localitatea asta s-a născut înainte de big bang şi are să dispară după următoarele două.
aici s-a asfaltat un drum. e vorba chiar de drumul naţional 73, a.k.a. drumul european 574, care duce de la piteşti la câmpulung muscel. drumul ăla n-a fost în viaţa lui asfaltat. niciodată. a fost bombardat cu lopeţi de asfalt şi terorizat cu diverse combinaţii de prundiş, aia da, dar asfaltat, aşa, cum scrie într-un manual de asfaltări, nu. sunt 5 (cinci, cinq) kilometri de tortură care adună la un loc tranşeele verdunului, cicatricile beirutului, riftul puerto rico şi genunile şoselei pantelimon. 5 kilometri în locul cărora aş fi preferat oricând 50 de kilometri pe serpentine la şes, pe autostradă. 5 kilometri în care aveai dinamica unui bumper car singur în ring. 5 kilometri în urma cărora toate service-urile deschise în zonă (profilactic, desigur) prosperau ca nişte vulturi care se ţin după lei şi aşteaptă cuminţi gazelele hărtănite.
adevărul e că niciodată n-au fost bani de asfaltări. vara nu se lucra. toată lumea ştie că nu poţi să torni asfalt pe o asemenea caniculă, nu prinde cum trebuie. toamna spuneau că strâng de deszăpezire, e buget mic, trebuie să ne pregătim, să rezistăm. venea zăpada, îi prindea - evident - nepregătiţi. şi, după aia, rezistenţă, pace şi cadenţă: treceau două camioane cu sare gemă şi nisip, aruncau, plecau, după care trecea câte-o lamă care rupea hălci din asfalt. dacă ningea, peste o oră era zăpada la loc, dar nu mai trecea nimeni. bani de mai multe/alte utilaje şi de materiale mai bune, care să nu atace asfaltul (care şi-aşa era o rană, tot) nu erau, că se economiseau pentru la primăvară-vară, pentru eterna asfaltare promisă. primăvara-vara, când deja îţi făceai semne de pace şi prietenie între popoare cu submarinele sub diferite pavilioane de pe coasta pacifică a noii zeelande, asfaltarea era amânată pentru că toţi banii se duseseră, aţi ghicit, pe deszăpezire. se îndurau să plombeze câte un hău, după care urma o binemeritată vacanţă de vară, iar toamna o luau de la capăt. povestea asta a durat ani întregi. şi mulţi.
ei bine, acum doi ani au început lucrările, iar anul trecut l-au cam terminat de asfaltat. un covor trainic, larg, negru cu dungi galbene, de la piteşti până-nspre mioveni. de ce? well, duh! campania electorală. aia de schimbare de gardă. asta, şi pentru că francezii de la renault dacia, din mioveni, care deţin practic tot ce mişcă prin zonă, au ameninţat că-şi bagă picioarele şi pleacă înapoi în franţa dacă nu sunt ăştia în stare să facă un drum de bun-simţ măcar până la autostradă, să nu se buşească daciile chiar aşa, din ţiplă, stând în autotren. drept pentru care, lucrări extensive şi intensive au avut loc pe dn 73, iar mioveniul, oraş de 30644 de locuitori în 2011, are acum o intrare ca un circuit de formula 1 pe vreo 6 sau 8 benzi, luminat noaptea ca terminalul 1 de la heathrow. posibil să exagerez, dar, sincer, nu cred că există vreo capitală est-europeană care să aibă aşa ceva.
în fine, să lăsăm parantezele. (da, ultimele trei paragrafe asta au fost, o paranteză.)
ajung aseară în mărăcineni. frumos. toothless cu geamurile jos, răcoare de vară (vară, serios), miros de colţ de iarbă şi de flori de zarzăr. soarele asfinţea în şaua dealului împădurit, în spatele căruia argeşul curge lat, fără zgomot. sus, chiar în mijlocul pădurii, sunt livezi de piersici şi caişi. când stăteam în piteşti, dintr-a opta până-ntr-a unşpea am făcut razii cu băieţii de la bloc. traversam argeşul pe conductele înalte, ca nişte trupe de comando, şi mergeam kilometri întregi până-n livezi. ne umpleam sânul de fructe, ocoleam paznicii (care erau de obicei adormiţi sub un copac, răpuşi de muncă) şi mergeam într-o poiană, să contemplăm prada. rareori ţinea vreo piersică până acasă, ni se făcea o sete şi-o foame de stingeam tot până ajungeam înapoi.
aşa. flashback over. opresc să iau de mâncare la "alexim '92", un fel de baracă-prăvălie-minimarket de sat orăşenesc, fix lângă biserică, ceva mai sus de spălătorie. în vreo zece minute, operativ fiind, ies din "alexim '92" cărând diverse plăşi. roşii, ceapă, brânză, ouă, de-astea. fără piersici sau caise. de peretele de tablă albă al barăcii se ţineau doi cetăţeni rangă, fiecare cu pet-ul lui de bere, bălmăjind blând în dulcele grai alcoolizat. rar am mai văzut asemenea ebrietăţi clasice şi făţişe, dar iată că s-au îndesit (alaltăieri mai erau unii, pe berzei, prin bucureşti). semne de primăvară.
durrrrrrrrrr-durrrrrrrrrrr, aşa se-auzeau rolele ţâncului de vreo 8 ani bronzat, cu freză de donald duck, care se apropiaa de mine pe marginea covorului larg, negru cu dungi galbene. hrşşşşşşşct. frână.
- dă şi mie cinjmii!
mă buşeşte râsul. puştiul are o voce şi un volum de tupeist de curtea şcolii.
- serios, vii la mine pe role şi-mi ceri bani?
- da!
- hai, du-te. nu-ţi dau.
- hai, dă-mi.
râd tare. nici nu mă mai uit la el, sunt lângă maşină şi bag plasele în spate. cetăţenii rangă râd şi ei, dar ajung rapid la concluzia că trebuie să ia atitudine. se îndreaptă de spate ca nişte compasuri, se încruntă la ţânc, iar unul, aducându-şi aminte de o vorbă cu care s-a întâlnit de multe ori în viaţă, şi văzându-se probabil pe sine în lepriconul de pe role, decretează solemn, cu dicţie perfectă, ba chiar puţin cam răspicată:
- la muncă, bă, lasă banii, că şcoala te face om!
după care se-ndoaie de la mijloc şi cade controlat, cu fundu-n peretele de tablă albă, sprijinindu-se dibaci în pet-ul de bere.
acasă, am constatat că uitasem să cumpăr pâine. zarzării erau înfloriţi, iar păunii vecinilor ţipau după soarele dus în spatele dealului.
